Grădina noastră de la țară, în vremuri frumoase

                                
                                                                    Foto: Maria Bucurescu-Karakis

Patimile și Învierea Mântuitorului

          Mistere Zalmoxiene


     MAIHO  GHETO E NON SOHET TO DEONTRON HIO ONO TELON. HEO COEON LIRE TOROP NISTOE ENO NOHTIO. LYEON MONTEO MATIHO MONHIDO LONO DE TROGHE.YNTIEO OREVELOE ES IOENO A SETINAS POPOE LYEDE. TAEGAON SO DENYE YETENO PEGHEN O GHIOTYO E HOITO MAETYNIO Y EIE NOZY. OLYHA NOSO HIEOHYEA MINTO YESOEFIE YENI NETYR. PIEO DIERO LOOE. ODENO ON TYREYNI E HOSOE SE TONSEO  ENOZ FATYH O ZOE ESOS. ON LOE ENOPON HIO.

     Traducerea:

     Maica Frumoasă şi Sfântă plângea că L-au tăiat pe Fiul Ei vrăjmaşii. Fiului I-au rănit tare trupul nişte unii, noaptea. Pe Cel Curat, pe deal, cu bâtele L-au chinuit, pe Lună Plină. Nobilii L-au aflat şi L-au adus la stână pe Fiul lui Lyede. Dihăniile în zi de post L-au tăiat. Au plâns la leşul mutilat şi L-au învelit. Sfântul naş Yesoefie, împleticindu-se, L-a ridicat uşor de acolo pe copil. L-au plâns tare ai Lui. Apoi cu ţărână L-au acoperit. Şi Cel Tăiat, deodată, din morţi înviat S-a înălţat. La ai Lui S-a înapoiat Fiul. 

          Bucuria Învierii

FAXO ZESA MARICO CU COMPO. SOFI I ESEPO A ZISO ON TIOTE A SOCEO STERE : -. DOTO FILO MYO SATO CAP! DIO CISO DA BICO FYO SCO CUK HRISTON:

     Traducerea:

     Mânioşi, cei şase s-au ridicat la luptă. Înţeleptul de Esepo s-a rugat la toţi dintre domnii cei întunecaţi: - Daţi-mi Fiul Meu Prea Iubit! Zeul ucis, din fericire a înviat pentru Hristoni.

                             Adrian Bucurescu - Tainele tăbliţelor de la Sinaia, Editura Arhetip, 2005

Uciderea Tânărului Zeu, în colinde geto-dacice

          În Ziua Vânătorii

DOPA CAPO DIO
SA VELIO
AYO
SORSO
SERINA.
GLOTO
ARMOSA
DAV SIRMIO
DROMIHTO
CROMOS
POLTA VIO
LO NATO
IS ORA
HAGIO.
ORU SI SEGETA
VRENO DEN
OS GHEOTO.
SAR MOGATO
DAV SCHYT GET!

     Traducere:

     A băut Domnul Zeu cu sete apă din Izvorul Tămăduirii. Toţi războinicii din cetate l-au sfătuit pe conducătorul cel gras să-I ridice viaţa Celui Născut pe Tărâmul Divin. Tânărul de o săgeată a fost rănit în Ziua Vânătorii. Domnule Magnific, dă iscusinţă vitejilor!

     Stabat Mater Dolorosa

MAT YII
PLOYH
DIO.
MAYHO
GHESO
E SOREGHEN
ISO
DIO
ALPEO
NOESOCO
CAPELO
SOTO
DE NORE HYT
PYLOGHE.
TODENO
FEA ZOTO
ONTIHY EPELYO
RODOYPO
NEYEMIE.
PYPYLYO
MOEHO
E LID SO SOHETO.
COEI LERYPO
EO
DEPYO
MAHIDONYE
PESYO.
PLOHO MATEO
SEDE OY
IS TRIEO
ON SOHITO
DY-ES ARMYSO.
DE TROGHE
EN ODAE IO
DENO.
SASE ORTIEGHE
TOPYZO
STIMHO
ONZO
RILIO.

     Traducerea:

     Măicuţa Îl plângea pe Zeu. Maica presimţise că va fi condamnat Acel Zeu Curat, născut din voinţa Stăpânului din Nori, într-un bordei de plugari. Totdeauna va fi Dumnezeu cel mai nobil, deasupra neamurilor. Fiuţul Maicii cel Fermecat a fost săgetat. Cei pociţi şi încuiaţi s-au sfătuit să-L chinuie. Plângea Mama Sfântă că cei trei L-au săgetat pe al Ei voinic. Cei dragi acasă L-au luat. Şase prieteni cu mânie i-au tăiat pe acei făptaşi.

                                         Adrian Bucurescu - Tainele tăbliţelor de la Sinaia, Editura Arhetip, 2005

Сергей Есенин / Serghei Esenin

                 Осень / Toamnă

Lin prin jnepenişul din viroage, cu sfială,
Toamna - roibă iapă - coama îşi ţesală.

Printre malurile ce râul îl cuprind
Se aud albastrele-i potcoave bocănind.

Vântul-sihastru cătilin hoinăreşte
Şi frunzişul din tăpşan îl urneşte,

Sărutând pe creanga scoruşului trist
Rănile roşii ale nevăzutului Christ.

                                                                                    1915

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Orfeu, răstignit - gemă tracică precreştină

Сергей Есенин / Serghei Esenin

               "Проплясал проплакал дождь весенний..." / "Ropotul primăverii a dansat, a plâns..."

Ropotul primăverii a dansat, a plâns,

     Apoi s-a făcut mic.

Mi-e urât cu tine, Serghei Esenin,

     Ochii să-i ridic.

Mi-e urât s-ascult sub pomii cereşti

     Aripi foşnind în vânt:

Cu cântecul tău nu trezeşti

     Strămoşii din pământ.

A legat şi a stârnit cuvântul

     Al vremii tale hău.

Nu în vânt, ci în cărţile grele

     Răsună visul tău.

Cineva îşi lasă umerii în jos

     De pizmă ros.

Cuiva-i e roşie seară lângă tine,

     Dar tu eşti de prisos.

Se frământă alde Briusov şi Blok,

     Alţii se zburlesc.

Dar ziua tot aşa răsare la loc,

     Iar clipele sclipesc.

Cântecele nu schimbă faţa lumii,

     Nu scutură frunze...

Pe veci îţi sunt pironite pe lemn

     Roşiile buze.

Pe veci stelarul tău Pilat îşi spală

     Mâinile ca fumul.

Eli, Eli, lama sabahtani,

     În amurg dă-mi drumul!

                                   1917

     Переводчик: Адриан Букуреску

     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Vârf de lance dacică, avers şi revers

Decebal

Sub un cer senin şi tandru, pe o fermecată culme,
spun că înflorea pe vremuri o cetate-ntr-o grădină
şi-n corolele albastre pui frumoşi de Daci anume
învăţau din leagăn doina ca şi dorul de lumină.

Între brazi crescut-a teafăr, într-un an cât alţii-n nouă,
Decebal, fala oştirii, şi-l aleseră ca rege -
pletele de aur, ochii de azur. Lăut în rouă,
fu ursit să-i fie ţării scut şi spadă după lege.

Şi-a venit în coifuri mândre mare oaste să-mpresoare
brazii noştri şi cetatea Sarmizegetusei sfinte,
şi-au căzut şi de o parte şi de alta, şi sub Soare
fulguia un dor de moarte înspre arcuri dinspre ţinte.

Spun că Decebal în luptă, din mândrie şi de jele,
L-a rugat cu foc în suflet pe Zalmoxis a-l preface
într-un zmeu, într-un balaur, dar Zalmoxis între stele
îl meni s-ajungă înger şi-n lumină să se-mbrace.

Noi ne închinăm şi astăzi, Decebal, măriei tale,
către Sarmizegetusa toţi urcăm treaptă cu treaptă.
Nu perit-au Dacii, încă n-am uitat regala cale,
şi zâmbim în faţa morţii, după datina cea dreaptă.


                                                      Adrian Bucurescu

Imagini sacre, pe coiful de la Coțofenești

Primul poet român atestat

          Mircea cel Mare, iniţiat în Misterele Zalmoxiene

     La pagina 242 a celebrei "Psaltiri Scheiene", apare o criptogramă, ce se dovedeşte a fi un catren scris de însuşi Mircea cel Mare, viteazul voievod al Ţării Româneşti. Iniţat în mare grad în Misterele Zalmoxiene, Mircea a ţinut să ascundă mesajul  de creştini, spre a-l feri de distrugere. Iată cum arată voievodala poezie:

 

     Versurile sunt într-o limbă română arhaică, mai veche cu mai bine de un veac decât vestita scrisoare a lui Neacşu din Câmpulung, de la 1521. O lectură a criptogramei este aceasta:

     SE AŞ  FI ŞTIOT TREE HELIŞ AŞ MEARGE
     INTRU ANGI O IROI ŞI IO MERCE
     ICI AŞ DZICE IZVINTA I PELIS
     ISTE  CELOI HE A SKRIS

     Tâlcul poeziei se desluşteşte astfel: Dacă aş fi ştiut trăi frumos (evlavios), aş merge între îngeri şi eroi şi eu, Mircea. Acum (aici) aş zice: Izbânda în luptă să fie a celui care a scris! 
     Arhaisme: SE "dacă"; cf. latin. si "dacă"; HELIŞ "frumos; cuviincios; cumsecade; evlavios"; cf. rom. hireş "frumos"; galeş; grec. kalos "frumos"; alban "i holle "fin; delicat"; engl. holy "sfânt"; PELIS "luptă; bătaie"; cf. rom. paloş; a păli "a izbi"; latin. bellum "război".
     În româna consemnată mai sus vorbeau Mircea cel Mare şi conaţionalii săi.
     Acrostihul poeziei, aşadar lectura de sus în jos a iniţialelor versurilor, se vădeşte a fi SIII, care, la iniţiaţii zalmoxieni, însemna "Trei de S; Trei de Şase", adică 666, numărul fast al Geto-Dacilor! Totodată, se citea și STAR ”Luminosul; Strălucitorul; Înțeleptul”, supranume al Măriei Sale, de unde i s-a tras și porecla de ”Cel Bătrân” din istoriografia românească; cf. rom. stareț; slav. starîi ”vechi; bătrân”; engl. star ”stea”.

                                                                                                           Adrian Bucurescu

Ruinele cetăţii Helis, reşedinţa regelui Dromichaites; astăzi, Piscu Crăsanilor, judeţul Ialomiţa. Foto: Florin Eşanu

Zalmoxis, Crainic al Cerului - statuetă de bronz aurit, descoperită pe malul lacului Sărăţuica, judeţul Ialomiţa

Serghei Esenin, "Dor de Rusia", Editura Singur, 2014. Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Сергей Есенин / Serghei Esenin

          "Ты ушла и ко мне не вернешься..." / "Ai plecat şi nu revii la mine..."


Ai plecat şi nu revii la mine,
De cotlonul nostru ai uitat,
Şi acum cu altul te simţi bine,
Învelită-n albul şal brodat.

Mi-e urât, sunt trist, îmi pare rău,
Focu-i lânced, lemnele nu-s bune,
Dar presată-n carte vioreaua
Tot de fosta fericire spune.

                                                          1914-1915

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Сергей Есенин / Serghei Esenin

          Молитва матери / Rugăciunea mamei

La marginea satului e o veche căsuţă.
Acolo, la icoane, se roagă o băbuţă.

În rugă bătrâna de fiu pomeneşte,
La hotarul ţării fiu-şi mântuieşte.

Se roagă băbuţa, lacrimi înlătură,
Dar în ochii-i trudiţi o vedenie-i flutură.

Vede un cîmp, un câmp c-un ostaş spre Apus,
E fiul ei erou care zace răpus.

Din piept ca un foc ţâşneşte sângele lui,
Mâna-i rece strânge steagul duşmanului.

Şi de la fericire în jale ea a îngheţat,
Capul cărunt în mâini şi-a aplecat.

Şi, ridicându-şi sprâncenle sure, cu teamă,
Din ochi, ca mărgelele, lacrimi i se destramă.

                                                    1914

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Adrian Bucurescu, BASARABII - pe o uşă de la Sărăţeni. Foto: Maria Bucurescu

Adrian Bucurescu, ZALMOXIS - Ulei pe pânză

Luna

          Mitologie românească

     O străveche tradiţia atlantă cerea ca Marele Preot al Lunii şi Marea Preoteasă a Soarelui să oficieze Nunta Sacră, spre a asigura belşugul roadelor. Însă după moartea iubitei sale Eurydice, Orfeu, care era şi împărat, a refuzat să mai fie mire la hierogamie, provocând astfel mari tulburări în împărăţie. Atunci, Salonai, care preluase demnitatea de Mare Preoteasă a Soarelui, a insistat ca Orfeu să se supună străvechii datine. Dar el nici n-a vrut să audă, şi s-a refugiat în Munţii Bucegi, împreună cu doi fideli de-ai săi. Aşa au ajuns Mainadele, dansatoarele sacre ale Soarelui, să-l ucidă pe Orfeu, răzbunând ofensa adusă doamnei lor.
     Până în vremea lui Zalmoxis, Luna era socotită de genul masculin, cum e şi astăzi la Germanici. Chiar şi după Zalmoxis, Tracii din Asia Mică au considerat astrul (semi)zeu, numindu-l MEN. O amintire a acestor situaţii a rămas în astronomia populară românească, unde, o vreme, Luna este numită Crai Nou.
     Zalmoxienii au inversat sexele celor doi aştri, adorând Soarele masculin şi Luna feminină. S-a ajuns astfel ca insistenţele Marii Preotese Salonai pentru Nunta Sfântă să-i fie atribuite Soarelui, iar refuzul lui Orfeu, să devină al Lunii. Aşa au fost create baladele româneşti "Soarele şi Luna", "Sora Salomie", "Sora Soarelui", "Legenda Ciocârliei", "Legenda Cicorii" etc. În prima, Soarele vrea să se însoare cu cea mai frumoasă fată, care este însăşi Luna, sora lui, numită în unele variante şi Ileana Sânziana - "doamna florilor ş-a garoafelor, sora Soarelui, spuma laptelui". Ea îi pune Soarelui condiţii de netrecut, dar el le îndeplineşte pe toate. Deznădăjduită, Luna cere ajutorul lui Dumnezeu. Atotputernicul o ascultă şi, spre a împiedica orice tentativă de incest, hotărăşte ca Fraţii Cereşti să nu se mai întâlnească niciodată.
Şi de-atunci se trase,
Şi de-atunci rămase,
Lumea cât o fi
Şi s-o pomeni, 
Că ei se gonesc
Şi nu se-ntâlnesc; 
Lună când luceşte,
Soarele sfinţeşte, 
Soare când răsare,
Luna intră-n Mare.
     În balada "Sora Salomie", unde Luna a moştenit numele Marii Preotese Salonai, un fiu de împărat vrea să se însoare cu sora lui. Ca şi Luna, Salomia îi pune condiţii ce par imposibile. Însă voinicul izbuteşte să le îndeplinească. Nunta e astfel inevitabilă:
Dar icoana Precestii,
Din fundul bisericii,
Tot plângea şi lăcrăma
Şi din gură cuvânta:
- Alelei, popo Ignate,
Popo, nu-i cu direptate
Să cununi soră cu frate!
Şi la Dumnezeu e samă
Unde dai sufletu-n vamă!
     În alte legende româneşti, se spune că Soarele a luminat singur vreme de şapte ani; Lună nu era încă, şi noaptea era un întuneric de nepătruns. Diavolul L-a rugat pe Dumnezeu să fie şi noaptea lumină, ca să vadă ce fac oamenii. Domnul Cerului l-a trimis după piatră scumpă, cremene şi argint. Dracul a adus ce i-a poruncit Domnul, dar Acesta nu vroia nici acum să lucreze de faţă cu Necuratul, aşa că l-a trimis să facă Iadul. Când S-a văzut singur, Dumnezeu a scăpărat o dată din cremene cu piatra preţioasă, şi a apărut Luna - o fecioară. Tatăl Ceresc i-a făcut Fiicei Lui o potecă de argint, străjuită de pomi, şi i-a spus să meargă pe acea cărare până ce va ajunge la palatul Soarelui, căci e sora acestuia, şi să lumineze când se întoarce el acasă şi se va odihni. Luna a ajuns şi a intrat în palat, unde Maica Precistă a primit-o foarte frumos. Iar după ce s-a odihnit bine, fata a pornit să-şi facă lucrul orânduit ei. S-a înveşmântat în straie de argint şi, urcându-se în carul ei tras de şapte cai albi, a pornit-o în urma Soarelui. Deodată, ea a apărut în văzduh. Oamenii nu ştiau ce e lumina aceea albă, ce se răvărsase pe negândite pe Pământ, noaptea, şi intrase şi în casele lor. Aşadar, s-au bucurat foarte mult şi l-au preamărit pe Dumnezeu.
     Luna e ca omul: la început e mică, subţirică, aşa cum e şi pruncul; apoi creşte şi aripile i se întind împrejur şi e rotundă ca un ban; acum e ca omul în floarea vieţii. De aici începe să îmbătrânească şi se face tot mai mică, iar aripile i se taie. Pe urmă moare - dispărând de pe cer! - aşa cum se stinge şi viaţa omului. Şi apoi renaşte din nou, cum credeau şi Dacii că se va întâmpla cu ei!
     Luna e o fecioară nespus de frumoasă şi a fost numită Ileana Cosânzeana, dar e orgolioasă şi rece, după ce a avut o dragoste nenorocită de la fratele ei, Soarele. E îmbrăcată numai în alb. Aripile îi sunt de piatră scumpă şi de argint curat. Carul ei e tot de argint şi tras de şapte cai albi. Se spune că, uneori, carul e tras de şapte draci, pentru că Luna, fiind rece, se mai răcoresc şi ei de dogoarea Iadului!
     Fiindcă Luna a fost nefericită în dragoste, îndrăgostiţii în calea cărora se pun mari piedici o iau ca martoră şi tot ei i se plâng. Tot pe ea o invocă şi fetele dornice să le vină ursitul:
Lună, Lună,
Vârgolună, 
Tu eşti mândră şi frumoasă,
Tu eşti a nopţii crăiasă. 
Tu cal ai,
Dar frâu nu ai;
Na-ţi ţie brâul meu
Şi fă frâu calului tău,
Să mergi după ursitul meu!
De a fi de-aici din sat, 
De-a fi din celălalt sat,
De-a fi dintr-al treilea sat
Sau dintr-al nouălea sat, 
Nu-i da stare
Şi-alinare!
El să nu poată dormi,
Să nu poată odihni, 
Pân' la mine n-a veni!

                                                                                       Adrian Bucurescu

Bobiţă, căţelul meu de la Sărăţeni

Soarele

          Mitologie românească

     În legendele româneşti, se spune că, după ce făcuse Pământul, Dumnezeu era foarte bucuros de isprava Lui. Dracul era însă nemulţumit şi bombănea întruna, căci peste tot era întuneric. Desigur, Dumnezeu putea merge pe unde vroia, fiindcă privirile Lui străbăteau toate întunecimile, chiar şi în sufletul Diavolului. Fiindu-i milă de Dracul, Dumnezeu îl trimise să-i aducă, din cele patru părţi ale lumii, cremene, piatră scumpă şi aur. După ce I Le-a adus, le-a pus deoparte şi, pentru că nu vroia să creeze lumina de faţă cu Diavolul, îi spuse să meargă la culcare, că El e ostenit şi de-abia a doua zi se va apuca de lucru. Şi aşa făcură. Se culcară, dar cum simţi că Dracul începe să sforăie, Dumnezeu se sculă binişor şi se apucă să făurească Soarele. Scăpără o dată din cremene cu piatra nestemată, dar nu dădu cu destulă tărie, şi din scânteia ce sări se formă o sabie luminoasă. A scăpărat a doua oară şi s-a făcut o grămăjoară luminoasă, ca un ochi de pisică. În această grămăjoară, Dumnezeu suflă Duh Sfânt şi Soarele a crescut ca un glob mare, tot mai mare, până întrecu Pământul, şi atât de strălucitor încât îţi lua vederile. Cum l-a făcut, Creatorul l-a şi ascuns sub Pământ, ca să nu-l vadă nimeni, şi S-a culcat şi El. Când s-au sculat, oamenii care erau atunci, au rămas uimiţi că încep a vedea locurile şi lucrurile din jurul lor. Deodată, zorile începură a roşi marginile Pământului, întunericul pierea din văzduh, şi o lumină albă începu a desluşi fiecare lucru şi fiinţă de pe Pământ. Abia atunci s-au văzut unul cu altul; toţi erau zgâriaţi pe faţă de crengile copacilor, de care se loviseră în mersul lor. Primele clipe de uimire au trecut şi o bucurie mare îi cuprinse pe toţi. Râdeau, se sărutau, dansau şi lacrimi de bucurie le străbătură faţa. Şi, deodată, într-un loc depărtat, spre marginile Pământului, o strălucire mare îşi arătă geana, deasupra unui dâmb, şi, încetul cu încetul, ceva rotund şi nespus de strălucitor se ridic în văzduh. Era Sfântul Soare. O spaimă grozavă cuprinse oamenii, şi ei căzură la pământ, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Dracul, pe care larma oamenilor îl sculă din somn, fu orbit şi el de strălucirea Soarelui, şi, după ce se frecă bine la ochi, strigă uimit şi supărat: "Phii, dar asta ce mai e?", şi alergă furios la Dumnezeu, ca să-L întrebe ce e cu globul acela de foc. Iar Creatorul a răspuns: "Ţi-am făcut ce mi-ai cerut. Acesta e Soarele, care va lumina Pământul şi întreaga lume". Apoi S-a întors spre oameni şi le-a spus că, atâta vreme cât Îl vor asculta, Soarele îi va lumina şi le va folosi în viaţă. Şi le-a mai spus să nu calce cuvântul Lui, pentru că Soarele este chiar ochiul Lui, şi pe toate le va vedea, bune şi rele. De aceea, omul, în prostia lui, face cele mai multe rele noaptea, închipuindu-şi că atunci nu-l mai vede Domnul Ceresc.
     Ca să poată merge mai bine pe drumurile Cerului, Dumnezeu a făcut din globul acela un car, punându-i roţi şi osie, şi înhămând la el cai năzdrăvani. Iar carul e mânat de Soare, care e un Arhanghel - Sfântul Soare - frumos şi veşnic tânăr, cu faţa atât de strălucitoare încât nu te poţi uita direct la el.
     Soarele locuieşte într-un palat de cleştar, în Cerul cel dintâi. Doar palatele lui Dumnezeu sunt mai frumoase decât al lui. Acolo îşi ţine şi carul cel de aur şi foc, acolo îşi ţine şi caii năzdrăvani, care mănâncă jăratec şi care trag carul în fiecare zi, de la Răsărit la Apus, pe drumurile Cerului. Unii spun că 12 boi îi trag carul dimineaţa, când pleacă de acasă, până ce ajunge în crucea Cerului, la amiază. De aceea, dimineaţa, greu se mai urcă Soarele pe Cer. Din crucea Cerului, boii se întorc singuri acasă, iar Soarele se odihneşte un pic. Apoi înhamă la car şapte iepuri şi, de aceea, la vale vine mai iute. Seara, Soarele mănâncă un colţ de prescură şi bea un pahar de vin. Apoi pleacă înapoi, prin Tărâmul Celălalt, pe dedesubt, înconjurând Pământul pe la margini, până ajunge iar la Răsărit, unde soseşte dimineaţa, şi-şi reia calea din ajun.
     Spun unii că de palatele Soarelui îngrijeşte Însăşi Mama lui, Fecioara Maria. Ea îi pregăteşte hrana pe care o ia înainte de a pleca la drum şi merindea pe care o ia cu sine pentru cele două prânzuri: cel mic, de la ora 10, şi cel mare, de la amiază. Tot Ea îi pregăteşte baia de rouă, pe care o ia, ca să se întărească, înainte de a porni la drum.
     Soarele e considerat sfânt, pentru tot binele pe care-l face oamenilor, luminându-le viaţa şi încălzindu-le trupurile. De aceea, e mare păcat să-l vorbeşti de rău sau să arunci cu gunoaie spre el.
     Graţie frumuseţii sale, Soarele este invocat şi în descântecele de dragoste:
Soare, Soare,
Frăţioare, 
Ochii mei, de merloşiţă,
Limba mea, de brânduşiţă,
Limba mea, de glas de cuc!
Soare, Soare,
Frăţioare, 
Să răsari pe munţi, pe codri,
Pe curţi zugrăvite,
Pe movili clădite,
Răsai pe statul meu
Şi fă frumos trupul meu,
Să vadă, să ştie lumea şi norodul!
Să stai în gura mea,
Cum stă lumea şi ascultă cucul,
Când cântă în mijlocul codrului,
Şi telegarii din fundul grajdiului!

                                                                           Adrian Bucurescu

Сергей Есенин / Serghei Esenin

      Что это такое? / Ce să fie?

În pădurea uimitoare,
Cu zăpadă argintată,
Fost-am eu la vânătoare
Ieri, cu puşca încărcată.

Pe poteca neumblată
Am trecut, n-am lăsat urme.
Cine s-a găsit s-o bată?
Cine s-a aflat s-o scurme?

Şi mă  uit plin de mirare:
Neaua însă-a-ncurcat totul;
Ici sunt schiuri, colo - ghiare...
Cine-a străbătut omătul?

Tare-aş vrea să ştiu misterul
Semnelor de pe cărare.
Cine înfruntat-a gerul?
Cine-a fost azi-noapte oare?

Peste brazi aş vrea deodată
Ochii împrejur să-mi vadă:
Cine urma lui ciudată
Şi-a-mplântat-o în zăpadă?

                                1914

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Rugăciunea altui Dac

       

Tu, Maică Preacurată şi pururea frumoasă,
Aleasa noastră Doamnă şi Fiică a Luminii,
Tu, Dacie Divină, duh blând plutind în casă,
Eu rogu-Te-nfloreşte-Ţi pe frunte astăzi spinii!

Prea mult Te-a încercat în ochi argint de lacrimi,
Prea mult omăt în plete Ţi-a troienit istoria,
Şi Maică a Durerii ai fost arzând în patimi
Şi fulgi de iarnă tristă Ţi-au nins prin veacuri gloria!

Ci, Maică Milostivă, în cronice mai plânge
Încet un prunc prea fraged, orfan de primăvară;
Noroc de temerarii ce-au lămurit cu sânge
Că nu e dor pe lume mai crâncen ca de ţară!

Tu, Dacie Preasfântă şi pururea frumoasă,
Mereu îmi dai putere, Tu, Fiică a Luminii,
Şi-acum, când curcubeul e liberă mătasă,
Eu rogu-Te-nfloreşte-Ţi pe fruntea albă crinii!


                                                    Adrian Bucurescu

     Tradiţii româneşti

          Lazărul

     În tradiţiile româneşti, Lazărul, Lăzărelul sau Sâmbăta lui Lazăr se serbează cu o zi înainte de Florii. În această zi, se împarte pâine la săraci. Nu se lucrează la lucru voinicesc, căci e rău de căzătură, deoarece se spune că Lazăr a fost un sfânt, care a murit căzând dintr-un arbore. De Sâmbăta lui Lazăr, în Muntenia, o fată se îmbracă în alb, iar însoţitoarele ei cântă "Lazărul", umblând din casă în casă şi împărţind crenguţe de salcie. În aceeaşi zi, băieţii colindă cu cântecul "Salcia". Colindătoarele se numesc Lăzăriţe. Pentru cântecul lor sunt răsplătite cu ouă. Iată varianta din satul Sărăţeni, judeţul Ialomiţa, a acestui colind:
Lazăr mă-sa l-a făcut,
     Lazăre, Lazăre!
Cum l-a făcut, l-a pierdut,
     Lazăre, Lazăre!
Da' Copilul Florilor,
Domnişorul Zorilor,
Noaptea mi s-a odihnit,
Dimineaţa s-a trezit,
Pe ochi negri s-a spălat,
Toporaşul mi l-a luat,
La pădure mi-a plecat,
Ca să taie muguraşi
Oilor
Şi mieilor.
Copacul s-a clătinat,
Lazăr de sus mi-a picat,
Sângele l-a podidit
Pe guriţă şi pe nas,
Mort pe iarbă mi-a rămas.
Are Lazăr trei surori,
Trei surori
Pe trei cărări:
A mai mare,
Mai domoală;
A mai mică
Mai voinică;
L-au cătat pân' l-au găsit
Şi cu lacrimi l-au jelit,
'N lapte dulce l-au scăldat,
'N foi de nuc l-au înfăşat
Şi frumos mi l-au gătit:
În veşmânt de cununie
Şi cu brâu de colilie;
Cu lacrimi că l-au stropit,
Cu flori l-au împodobit
Şi pe masă că l-au pus.
Iar după ce l-au scăldat,
Laptele că l-au vărsat
În Grădina Zânelor,
În somnul copiilor,
Pe sub umbra nucilor,
În calea voinicilor,
În panglica fetelor,
În tămâia babelor,
În jimbla cocoanelor,
În vinul boierilor.
La anul şi la mulţi ani!
     În Sâmbăta lui Lazăr, fetele aromânce fărşerote, după ce se adună mai multe la un loc, iar un maliu, lemn cu care se bat hainele de lână la spălat, şi-l îmbracă în straie de voinic sau de băiat. Ele încearcă să-l facă foarte frumos. Apoi una dintre ele îl poartă în braţe şi cu el merg din casă în casă, cântând colindul lui Lazare-Pazare şi povestind cum frumosul Lazăr a fost omorât, împuşcat sau străpuns de o fiară sălbatică, pe când păştea turma în pădure, ori invocând alte motive. Aromâncele care umblă cu Lazărul, prin Peninsula Balcanică, se numesc Lazarchii, Lazareti sau Lazarini.
     Ca mai toate tradiţiile româneşti, şi cea a lui Lazăr a fost moştenită de la strămoşii noştri antici. Astfel, un important oraş din Moesia Superior se numea LEDERATA, cu varianta LITTERATA. LEDERATA era un obicei tracic de primăvară, iar denumirea se traduce în mai multe feluri. LEDERATA însemna "Plante; Ramuri; Arbori", fiind pluralul de la LEDER; cf. rom. iederă; lujer "tulpină sau porţiune de tulpină subţire (la plantele erbacee); ramură tânără (de 1-2 ani) la plante lemnoase; cocean; vrej"; lujerică "sunătoare" - numele unei plante medicinale; lutar "lemnul de sus al unui perete care uneşte furcile unei case". Tot din LEDERATA a rămas denumirile de Lăzăriţe şi Lazareti.
     Sărbătoarea tracică consta în sfinţirea semănăturilor şi a pomilor, pentru a creşte în sănătate şi belşug, LEDER-ATA însemnând şi "Descântarea Vegetaţiei"; cf. rom. lujer; grec., latin. ode "odă; poezie eroică, poem care se cânta sau se recita cu acompaniament de liră". Dar LEDER-ATA, graţie polisemantismului bogat al limbii dace, se tălmăcea şi prin "Înviorarea Plantei; Învierea lui Leder"; cf. rom. lujer; Lazăr; a uda; alban. jete "viaţă; existenţă"; jetoj "a trăi; a exista". Astfel, Leder a devenit încă un supranume al lui Apollon-Zalmoxis, cel care a fost ucis de Scyţi şi care a înviat. Cele trei surori din colind, deseori reprezentate împreună în iconografia tracică, erau Diana, sora lui geamănă, şi cele două surori pământene, fiicele Geţilor care I-au adoptat pe Copiii Divini. În "Noul Testament", aceste evenimente sacre din istoria Daciei s-au transferat în Învierea lui Lazăr.

                                                                                                          Adrian Bucurescu

Primăvară

Peste zarzări a plouat cu lapte.
Nu pleca! Deja de tine mi-e dor.
Eşti frumoasă ca un cocor
care zboară spre Miazănoapte.


                                                      Adrian Bucurescu

Pământul

               Mitologie românească

     În mitologia românească, Pământul e sacru, căci el s-a jertfit, dând din trupul lui, pentru ca Dumnezeu să facă toate cele ce le-a făcut în lumea noastră. De aceea, trebuie să ne închinăm şi să batem mătănii, să-l sărutăm, fiindcă el ne dă toată hrana şi ne poartă pe trupul lui. Nu e bine să-l vorbim de rău sau să-l înjurăm, căci noi, oamenii, nu suntem altceva decât pământ primenit de Duhul Dumnezeesc. E mare păcat să baţi Pământul.
     Pământul este Marea noastră Maică, deci e viu şi are trebuinţele lui. Trebuie respectat şi să nu fie săpat întruna, căci trebuie şi el să se odihnească. La fel, nu e bine să-l săpăm noaptea, fiindcă atunci doarme. Câteodată, Pământul se mânie pe noi, şi atunci se cutremură, trimite molime sau războaie şi înghite mulţi oameni. Iată de ce nu e bine să spui "Mânca-te-ar sau înghiţi-te-ar Pământul!"
     El este bun şi de leac: se înmoaie cu scuipat şi se descântă, mai ales de deochi. Se face şi de dragoste, cu pământ cules din urma piciorului drept al aceluia sau aceleia după care tânjeşte cine face descântecul.
     Pământul a fost la început strălucitor, ca lumina, dar s-a întunecat pe urmă, după uciderea primului om şi după înrăirea oamenilor. Se spune că Pământul, ca orice fiinţă vie - are cap, Capul Pământului! - inimă şi coadă. Sângele lui este apa.
     La începutul lumii, Pământul a fost neted, dar l-a mai încreţit Dumnezeu, după sfatul albinei. Aşadar, Pământul era la început întins ca un talger şi crescuse atât de mult, încât dădea afară, peste marginile apei şi ale cerului. Asta l-a pus pe Dumnezeu pe gânduri, şi nici El nu mai ştia ce să facă, să încapă tot Pământul între hotarele cerului. Şi, de aceea, era foarte mâhnit. Atunci, albina, luând ideea de la arici, I-a spus Creatorului să mai încreţească puţin Pământul şi să facă munţi, dealuri şi văi. Iar ziua când a urzit Dumnezeu Pământul a fost Marţi, şi, de aceea, e păcat să începi vreo treabă în acea zi, pentru că, vrând-nevrând, Îl imiţi pe Domnul Cerului şi astfel te ispiteşte dorinţa diavolească de a-L întrece!
     Pământul stă pe apă, cum stă o frunză de nufăr; dar, fiindcă e prea greu, căci ţine grozăvie de oameni, animale, copaci, metale şi pietre, şi s-ar scufunda, se aprijină pe patru stâlpi imenşi, care, la rândul lor, se sprijină pe patru peşti uriaşi. Peştele de la Răsărit se cheamă Începătorul, fiindcă el începe cele ce au de făcut ceilalţi fraţi ai lui. Al doilea, cel dinspre Soare-Apune, se numeşte Ascultătorul, pentru că el primeşte sfaturile Începătorului. Al treilea, care sprijină Pământul dinspre Miazăzi, se numeşte Arătătorul, fiindcă el conduce Soarele şi-i arată încotro să meargă. Al patrulea ce cheamă Somnorosul, pentru că el doarme toată ziua, iar noaptea, când se tezeşte, mână Luna şi stelele; când doarme prea profund, încât nu se mai trezeşte, nu mai avem Lună noaptea: Însă uneori se întâmplă ca Somnorosul să se trezească ziua, şi el mână Luna ca să se grăbească Soarele, despre care crede că a întârziat. Atunci se face întiunecime - eclipsă!- de Soare.
     La fiecare stâlp stă de strajă câte un Arhanghel, iar peştii au fost daţi în grija Sfântului Ion, ca să-i păzească. În vremea Potopului, Sânt-Ion, curios, s-a dus să vadă ce se îndtâmplă pe Pământ, iar un peşte, Somnorosul, a fost luat de apele Potopului şi s-a... înecat! Atunci, Pământul s-a aplecat într-o parte şi era cât pe-aci să se răstoarne. Dumnezeu S-a speriat şi a strigat: "Sânt-Ioane, Sânt-Ioane, ce-i cu peştii, că se răstoarnă Pământul!" Sfântul Ion s-a repezit să vadă ce se petrece. Când colo, un peşte, nicăieri. Atunci, Sânt-Ion a început a striga după peşte: "Stâlp! Stâlp!". Dar peştele fusese luat de ape. Atunci, Dumnezeu, supărat, l-a pus să ţină locul peştelui. De atunci, a rămas Sfântul Ion să susţină Pământul în spate, cu ceilalţi trei peşti, şi din asta se trage şi numele Sânt-Ion Stâlpnicul.
     Iată şi un descântec de bube dulci sau zgaibe dulci, din Teleorman, unde Pământul ajută la vindecarea bolnavului:
Voi, bube dulci,
Bine vă primenirăţi,
La biserică plecarăţi;
Calea v-aţinui,
Cu pământ să vă mânjiţi.
Voi vă mâniarăţi,
Din vârf v-aplecarăţi,
Din rădăcină vă uscarăţi
Şi din trup secarăţi.
Să v-aplecaţi,
Să vă uscaţi
Şi să vă secaţi,
Pe N. să-l lăsaţi
Curat,
Luminat,
Ca roua din cer picat!

                                                                                                      Adrian Bucurescu                                                                                     

Сергей Есенин / Serghei Esenin

          "Троицыно утро, утренний канон..." / "În zori, de Rusalii, în zori, la canon..."

În zori, de Rusalii, în zori, la canon,
Prin mesteceni trece tainic albul zvon.

Dintr-un somn de praznic satul se arată,
Primăvara-n dangăt se frământă toată.

La ferestre-s ramuri şi funde-n culori.
Merg la liturghie să mă plâng la flori.

Haideţi în hăţişuri, păsări, să cântăm,
A mea tinereţe s-o înmormântăm!

În zori, de Rusalii, în zori, la canon,
Prin mesteceni trece tainic albul zvon.

                                                                                         1914

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Ruga unui Get

Dacă încă n-am dus
Lumina şi Gloria Ta
pe tot Pământul,
Tu să mă ierţi, Zalmoxis!

Dacă n-am ascultat mereu
Slăvite Poruncile Tale,
dacă mi-a curs vreo lacrimă,
Tu să mă ierţi, Zalmoxis!

Dacă pe mine însumi
m-am terfelit în întuneric,
dacă am fost nedrept,
Tu să mă ierţi, Zalmoxis!

Dar dacă vreodată
pe lumea aceasta
mi-ar fi frică de moarte,
să nu mă ierţi, Zalmoxis!


                           Adrian Bucurescu

Îngerii

               Mitologie românească

 

    Istoricul antic Jordanes scrie că, în limba Geţilor, semizeii se numeau ANSES. Într-un dicţionar român-latin, din volumul "De regno Dalmatiae et Croatiae", apărut la Amsterdam, în 1666, scris de Ioannes Lucius, ansul  înseamnă "înger", ceea ce sugerează că lexemul getic a fost moştenit de română. Pe de altă parte, un izvor antic ne informează că, după prima victorie de anvergură asupra Romanilor, Decebal şi ceilalţi conducători ai oastei Dacilor au fost trecuţi în rândul semizeilor. Din toate acestea, tragem concluzia că, în religia strămoşilor noştri, cei mai viteji şi mai curaţi pământeni ajungeau semizei, adică îngeri.
     În mitologia românească, se spune că, după ce Dumnezeu a creat Lumea, S-a dus să se spele pe mâini. Din stropii care au sărit atunci din mâinile Lui au apărut îngerii.
     Îngerul e descris de Români ca un adolescent foarte frumos, cu părul bălai, cu ochii albaştri, cu aripi şi înveşmântat în straie albe. Îngerii stau de obicei în Rai, slăvindu-L pe Dumnezeu şi gata să-I îndeplinească poruncile. Când pogoară pe pământ, îngerii sunt nevăzuţi. Dumnezeu îi preface în îngeri pe oamenii cei mai curaţi la suflet. Chiar dacă pe pământ au ajuns la vârsta bătrâneţii, oamenii redevin tineri în cer şi intră în oastea divină, pregătiţi să se lupte cu diavolii. Comandantul oştirii îngereşti este Arhanghelul Mihail.
     Când pe pământ e noapte, îngerii bat toaca în cer şi trag clopotele, şi poartă făclii pe cărările Raiului. La miezul nopţii mătură lumea de duhuri necurate. Din ceasul acela, încep a cânta cocoşii, şi atunci toate duhurile rele şi dracii fug să se ascundă în Iad ori în grote, scorburi, smârcuri sau biserici ruinate. În toate zilele, îngerii se împărtăşesc cu o rouă sfântă, care le e singura lor hrană. În noaptea de Bobotează, Dumnezeu îi cheamă la sine, şi mulţumindu-le pentru slujba de peste an, îi învoieşte, spunându-le: "Noaptea asta e a voastră, faceţi-vă şi voi cheful!" Şi atunci, îngerii se joacă şi se zbenguiesc, aşa cum făceau pe pământ când erau copii.
     După ce a creat Pământul, Dumnezeu i-a lăsat patru îngeri de strajă, care îl ţin să nu se depărteze prea mult de Soare şi îl păzesc de răutăţile cele mari ale diavolilor.
     Dumnezeu i-a dat fiecărui om câte un om păzitor, care să-l conducă pe drumul vieţii. Diavolul, care întotdeauna încearcă să-L imite pe Cel-de-Sus, i-a dat şi el fiecărui om câte un drăcuşor, care să-l împingă la rele. Îngerul stă de-a dreapta, iar dracul de-a stânga. Omul e mereu între poveţele lor. Când ascultă de sfaturile din stânga, îngerul plânge, iar când omul e dedat numai la rele, îl părăseşte. Când omul e în mare impas, îngerul intervine pentru el la însuşi Domnul Ceresc. Mai ales călugărilor nu le dă dracul pace şi îi urmăreşte până în pragul bisericiii, încercând să-i facă să păcătuiască. Uneori le aduce vise cu bogăţii, plăceri lumeşti, chiar şi cu femei despuiate. De aceea, lupta călugărilor cu Ucigă-l-Toaca este mai înverşunată.
     La naşterea unui copil e bine să se aprindă noaptea o lumânare, până se botează pruncul, ca să nu vină dracul să-l schimbe.Oamenii se feresc atunci să pomenească de diavol, ca să nu vină să ia copilul. Îngerul de pază vine numai după ce copilul a fost botezat.
     Când omul îşi face cruce, diavolul fuge; dacă omul intră într-o cârciumă, îngerul se opreşte la poartă şi îl aşteaptă. Ca să-l prevină pe om că se apropie necuratul, îngerul sună dintr-un clopoţel de cleştar, şi omului îi ţiuie urechea. Celor ce au un înger neînfricat şi ascultă de el nu le e teamă de nimic. Cei cu înger slab au dracul tare. Îngerul păzitor caută câteodată să-l prevină pe om, arătându-i viitorul prin prevestiri. Dacă omul are vreo dorinţă, e bine s-o împărtăşească printr-o rugăciune şi îngerului de pază, şi, pe cât se poate, acesta îl ajută. Când omul moare, îngerul îi însoţeşte sufletul, arătându-i calea spre Rai. Dacă însă omul a fost rău, îl lasă diavolului.
     Într-o legendă, se spune că unii îngeri s-au îndrăgostit de fete pământene, şi atunci Dumnezeu i-a prefăcut în stele. Dar, pentru că nici aşa nu se astâmpărau şi clipeau mereu, i-a luat Arhanghelul Gavril şi i-a azvârlit pe pământ, de s-au făcut praf. Din acest praf au ieşit florile acelea mici numite scânteiuţe.

                                                                                                             Adrian Bucurescu

     Istoria Românilor

          Ordinul generalului Ion Antonescu, pentru eliberarea României de Nord şi de Est:

     Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte! Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi! Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!

     Nichifor Crainic

              Reculegere

Drumurile cu domoale întoarceri acasă,
Asfinţit de soare pe lame de coasă,
Prosternări de sălcii şi mesteceni, boare
De amiază caldă scoasă din cuptoare,
Aburit de inimi cântec tremurat,
În urmă departe deal însingurat,
Seara ca o rasă de călugăriţă
Înnegrind tăcut pe braţe de troiţă,
Răsărit de stele, umbră de grădini,
Suflet de crăiţe şi de rosmarini...
Şezi puţin pe culme să privim de sus
Hornurile fumegând, după apus;
Fumul casei noastre-n marginea cealaltă
E mai nalt şi face seara şi mai naltă,
E mai drept şi mai albastru şi mai clar -
Parcă tămâiază stelele de jar.

*

     Moment zgubilitic

          Viaţa ca un plici

Cumpătul şi Cumpăta
Se-mbătară sâmbăta
Şi, rămaşi făr-o lescaie,
Se luară la bătaie.

Cumpătul, mai nărăvaş,
Îi dădu borşul pe naş.
Dar nici naşul nu-i de colo
Şi-ncepu să cânte solo:

- D-aolică, d-aolea,
Sărăcuţ de maica mea!
Vai de banii azvârliţi,
C-am cununat doi pârliţi!

Nu mai au măcar doi lei,
Să li-i dea la cumpeţei,
Să-şi cumpere clenci pe ei,
Să mănânce cu mujdei.

Vai săracii cumpeţei -
Cât sămânţa de ardei!
Vântu-i suflă, ploaia-i plouă
Şi ei stau sub coji de ouă;

Ouăle sunt de furnici,
Viaţa asta-i ca un plici!

                   Adrian Bucurescu

     Toponimie distractivă

     Ciudatele nume de străzi ale Bucureştiului

     Desigur, sunt destui localnici sau călători care se minunează de multe dintre numele de străzi ale Bucureştiului, ce sugerează ori o prea mare fantezie a edililor, mai vechi sau mai noi, ori o totală lipsă de imaginaţie a acestora. Am selecţionat de-a lungul vremii unele nume de străzi bucureştene, pe care le prezint acum şi cititorilor:
     Abanosului, Abajurului, Abnegaţiei, Acordeonului, Acţiunii, Acumulatorului, Acvariului, Adierii, Aeromodelului, Aeronavei, Afirmării, Agregatelor, Ajustorului, Algelor, Aliorului, Alizeului, Altoitului, Aluviunii, Amidonului, Amnarului, Anasonului, Angrenajului, Apeductului, Aragonitului, Arcuşului, Arcului, Arheologilor, Ariei, Aripilor, Armistiţiului, Arsurei, Aromei, Atlasului, Atleţilor, Automatizării, Avalanşei, Avântului, Avionului;
     Baionetei, Bălăria, Balonului, Balsamului, Baltagului, Barometrului, Basmului, Bauxitei, Berea, Betonierei, Betonului, Bibanului, Bitumului, Bolobocului, Bondarului, Bostanilor, Brichetei, Buestrului, Bunicuţei, Burniţei, Buturugilor;
     Caiacului, Canarului, Cânepei, Casmalei, Caşului, Catedrei, Celofibrei, Chefalului, Chiciurei, Chibzuinţei, Ciclopului, Ciurului, Colaborării, Compasului,Concordiei, Cromului, Daracului, Dărniciei, Detectorului, Dihorului, Duetului, Duioşiei, Duşului;
     Ebonitei, Echerului, Epigonilor, Epigramei, Evidenţiaţilor;
     Fabulistului, Fetiţelor, Fiordului, Foşnetului, Frigului, Fulgilor;
     Geamandurii, Glasului, Greblei, Greierului, Grohotişului;
     Hârtopului;
     Idilei, Iedului, Inocenţei, Ivărului;
     Învoirii;
     Jugului;
     Lanternei, Lanţului, Lecturii, Liniştei, Luminei; 
     Mânzului, Mistreţului, Monolitului, Muniţiei; 
     Nivelării; 
     Palisandrului, Piculinei; Piperului, Planetei, Proprietăţii, Pufuleţi; 
     Satelitului, Scaieţilor, Semicercului, Semilunei, Sfeclei, Solzilor, Ştirului, Ştiucii, Stufului, Sulfului, Surorilor; 
     Târnăcopului, Telescopului, Tocilei, Tolbei, Torentului, Trăgaciului, Trăznea, Trilului. Tunului, Turbinei, Turnătorilor; 
     Undiţei, Uraniului; 
     Vâltoarei, Vântului, Vâslei, Veseliei, Verzişori, Vigilenţei, Vistierilor, Vitejiei, Vrejului;
     Zgurei. 
     Nu sunt singurele ciudăţenii ale toponimiei Bucureştiului, Ce spuneţi de şoseaua Căţelu, biserica 23 August sau de cimitirul Progresul?
                                                                                          Adrian Bucurescu
    
     

     Madeleine Andronescu
  
                                                 Ehei
 

Stihuia cum asuzi sărat,
Când tragi la vâsle, şficuit de soarele turbat.
Duhnea de viaţă ca de băutură.
Încă de pe când era de o şchioapă la părinţi în bătătură.
Copilăria lui
A fost cu vânătaie, zgancă şi cucui.
A crescut cu plopii
Înalt în spaţiu,
Nu alb de înţelepciune ca un alt Horaţiu,
Ci ca un munte beat,
Pentru întregul lui veleat.

Tot ce i-a fost drag a lăsat şi s-a dus,
Călcându-şi inima, ca apele Iisus.
Paşii lui au trecut strâmb peste Rusia,
Împleticindu-şi pribegia şi cu poezia.
Până când roş de sânge ca toate toamnele şi vânătorile lumii
S-a spânzurat de capătul unei funii
Şi s-a fost dus,
Ca o trombă, drept în sus.
A încăput el în cerul lui Dumnezeu?
Tare greu! Tare greu!

Trimite-l, Doamne, din nou pe pământ
Să ne-aducă viaţă, să ne-aducă vânt,
Cu moartea pe moarte călcând.
Să-l ştiu din nou beat
Peste adormitul cântecelor leat
Aducând poeziei iarăşi un bărbat.

Ehei!
M-auzi tu de-acolo, fârtate Serghei?

*

          Сергей Есенин / Serghei Esenin

      "Край любимый! Сердцу снятся..." /  "Ţară dragă! Însorite..."

Ţară dragă! Însorite
Clăi pe ape simt în mine.
Pierde-m-aş printre-nverzite
Şi sălbatice coline.

Pe răzor, între crăiţe,
Şi-a croit trifoiul haină.
Sălcii - verzi călugăriţe
Se închină-n blândă taină.

Norii lacul îl presară
Cu funingine pătându-l.
Pentru cineva eu iară
Mi-am ascuns în taină gândul.

Tot găsesc, noroc primit-am,
Toate-s de suflet ştiute.
Pe acest pământ venit-am
Ca să-l părăsesc mai iute.

                            1914

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

          Folclor nou

Te-ai soponit, lele, fa,
Cu sopon de-i zîce "Fa",
Şi tăt neagră ţi-ai rămas
Şi pă chept şi pă obraz.

Leonardo da Vinci, inițiat în Misterele Zalmoxiene

     În două scrieri precedente, am demonstrat că MONA LISA şi LA GIOCONDA sunt anagrame, ultima conţinând două mesaje în limba română, şi că Leonardo da Vinci este autorul Giulgiului din Torino, unde L-a reprezentat pe Apollon-Zalmoxis. Nu sunt singurele argumente că marele artist şi savant era iniţiat în Misterele Zalmoxiene, pe care şi le însuşise de la Solomonarii români. Astfel, în controversatul tablou cu Cina cea de Taină, Diana, sora lui Apollon, se află în dreapta Zeului-Rege. Ceilalţi participanţi la cină sunt cei 10 apostoli ai Zeului, iar al 11-lea este tatăl adoptiv al Gemenilor Divini, Sabadios, toţi făcând parte din Sfatul Domnesc.

     Este foarte lesne de demonstrat că Fecioara din dreapta Regelui este Diana, şi nu Maria Magdalena, cum au presupus o seamă de ageamii. Întru acestea, sunt mai multe argumente pro-zalmoxiene.
     În ruinele castrului de la Drobeta, a fost descoperit un fragment de cărămidă, cu următoarea inscripţie în limba dacă: CONCINNA VALENUS. Textul are mai multe tâlcuri. Astfel, citit CON CINNA VALENUS, se tălmăceşte prin "La Cina celor Vrednici (Strălucitori; Curaţi)"; cf. ital. con "cu"; rom. cină; latin. cena "cină"; rom. volnic; pelin; bălan. O altă traducere este "La Cina Regală", căci în limba dacă, "rege" se spunea şi BALIN, conform unui dicţionar antic. Nu poate fi, în nici un caz, vorba de celebra Cină din "Noul Testament" al creştinilor, întrucât, în tabloul lui Leonardo, mesenii se află într-un strălucitor palat, şi nu într-o casă oarecare, închiriată de nişte sărăntoci, cum sunt descrişi Iisus şi cei 12 apostoli. Inscripţia dacică de la Drobeta se citeşte şi astfel: CON C(H)IN NAVA LENUS, cu această traducere:: "Când Crăiasa Şi-a revărsat Pletele (Părul)"; cf. ital. con; engl. Queen "regină"; rom. a năboi "a se revărsa"; slav. nebo "cer"; rom. lână. Exact aşa este reprezentată Diana din tabloul lui Leonardo; cu părul revărsat!
     Nu doar în Giulgiul de la Torino şi în "Cina cea de Taină" a ascuns Leonardo tainele Daciei. În tabloul "Fecioara pe stânci", apar Zeiţa Maria-Leto şi femeia getă căreia îi va încredinţa Copiii Cereşti. Amândouă Îi veghează pe Cei Doi Prunci.

 

     Spre a nu fi acuzat de erezie, autorul tabloului, deşi Îi înfăţişează pe Gemeni despuiaţi, are grijă să nu Li se vadă explicit sexele, de băiat şi fată, lăsându-i pe inchizitorii vremii sale să creadă că Aceştia ar fi Iisus şi Ioan Botezătorul!
     În acest sens, este limpede că nici tabloul "Madona şi Pruncul" nu este creştin, ci că o reprezintă pe împărăteasa Calliope şi pe pruncul său, Orfeu, ce va deveni cel mai mare artist şi profet al Daciei. Decorul acestei lucrări este imperial, unde personajele creştine n-aveau ce căuta.

 

 
     Mai sunt nenumărate alte dovezi că Zalmoxianismul nu s-a stins niciodată, în ciuda persecuţiilor, şi că nu a fost cunoscut doar în Dacia, ci şi în Europa Occidentală şi în Asia. Aceasta se va vedea în scrieri viitoare.

                                                                                                      Adrian Bucurescu