Cu copiii, în pribegie

 

 

Monumentul Eroilor

 

                                                                                 Sărățeni, județul Ialomița

Ploaia în pădurea de stejar

 

                                                                                         Tablou de Ivan Șișkin

Stejari în Apremont

 

                                                                        Tablou de Theodore Rousseau

După ploaie

 

 

                                                                                       Tablou de Ștefan Luchian

Busuiocul

 

          Leacuri și datini populare

     Busuiocul (Ocimum basilicum) este o plantă ierboasă din familia Labiatae, cu miros plăcut, caracteristic, cultivată prin grădinile țărănești. 

     În Bucovina, se zice că busuiocul ar fi crescut dintr-o dragoste neîmplinită. Odată, o fată frumoasă a murit, lăsând în urmă un iubit disperat. Pe vremea aceea, era o secetă foarte mare, și arșița Soarelui veștejise florile. Iubitul fetei mergea toată ziua la mormântul ei și vărsa șiroaie de lacrimi. Atunci, la capul fetei a început a crește o floare, care, fiind mereu udată cu lacrimile tânărului, a crescut și a căpătat un miros plăcut. Floarea s-a numit Busuioc, după numele flăcăului.

     Busuiocul este prezent și în farmecele de dragoste. Această plantă este și acum întrebuințată în medicina rustică sau în datini religioase și populare. Astfel, frunzele busuiocului se pun pe tăieturi și pe bube, iar în legături, la uimele de pe gât și șale. Se pune pe jar, și fumul se trage în piept, împotriva tusei, și pe nas, contra guturaiului. Împotriva tusei se întrebuințează și decoctul, iar în amestec cu țintaură și iederă, pentru tusea-din-Sfinte, care se crede că o capătă cei ce beau apă din bălți și pâraie, mai ales noaptea, când se întâmplă de nimeresc balele Sfintelor ori scalda vrăjmașului. Acest tratament este însoțit de obicei de descântece ca acesta:

Voi, ielelor, măiestrelor,

Dușmane oamenilor,

Stăpânele vântului,

Doamnele pământului,

Ce prin văzduh zburați,

Pe iarbă lunecați

Și pe valuri călcați,

Vă duceți în locuri depărtate,

În baltă, trestie, pustietate,

Unde popa nu toacă,

Unde fata nu gioacă!

Vă duceți în gura vântului,

Să vă loviți de toarta pământului!

Ieșiți din mână, trup,  picior,

Și să periți sus într-un nor!

Dați omului sănătate,

Că sabie de foc vă bate!

     Iată și alt descântec, tot de Sfinte, din Rovinari, jud. Gorj:

Apă mare,

Doamnă mare,

De pe 99 de văi venită,

De pe 99 de văi întâlnită,

Să dai leac lui N.:

Aminte să v-aduceți,

Sfintelor,

Bunelor,

Îndulcitelor,

Aminte să vă aduceți,

Leacuri să-i aduceți!

     În multe ținuturi, busuiocul se pune în prima scaldă a copiilor, ca să fie plăcuți ca el. În Țara Moților, cununile mirilor se fac din frunze de saseu și de busuioc. Mireasa ține în mână un buchet de busuioc, învelit într-o năframă cusută frumos, pe care, când pleacă din casa părintească, îl învârte de trei ori deasupra capului, ca să se mărite și celelalte fete de seama ei. Miresele din Bucovina, când merg la cununie, se încing de trei ori cu un fir de busuioc, apoi îl pun în sân, ca să fie cinstite ca și el. În Muntenia, înainte de a pleca mirii să se cunune, mireasa se duce la fântână, cu doi flăcăi cărora le trăiesc părinții. De acasă și până la fântână joacă trei hore, în trei locuri deosebite. Mireasa ia apă într-o doniță, în care pune busuioc, apoi se întoarce acasă, repetând cele trei hore în jurul doniței. Când merg colăcerii cu ginerele după mireasă, aceasta și nuna ies înaintea lor cu donițe, înmoaie busuiocul în apă, apoi toată apa din doniță o toarnă pe picioarele colăcerilor, iar busuiocul se pune în perna pe care dorm mirii, în credința că atât cât va fi ea, atât vor trăi și tinerii căsătoriți. În județul Ialomița, mireasa, care se uită la mire, când sosește, printr-un inel, ca să n-o doară ochii la bătrânețe, se duce și aduce un vas cu apă, împodobit cu busuioc, însoțită de un flăcău sau doi, cu tată și mamă bună, și de lăutarii trimiși de ginere, apoi pun vasul lângă bradul de nuntă, înfipt sâmbătă seara. După ce joacă apa în jurul lui, mirele și nunul, care până atunci au stat afară, se apropie de ușa casei. Atunci mireasa ia busuiocul de la toarta vasului, îl moaie în apă și stropește de trei ori mirele și pe cel care îl însoțește.

                                                                                                    Adrian Bucurescu

Brusturele

 

          Leacuri arhaice

     Brusturele (Arctium lappa), zis și lipan, face parte din familia Compositae și crește prin locuri necultivate, maidane, pe lângă drumuri. În unele ținuturi, se întrebuințează pentru vopsit în negru, în amestec cu brusture amar, arin, sovârf și coji de nucă. 

     Brusturele este una dintre cele mai importante plante din medicina arhaică. Frunzele crude se pun pe răni, buboaie, uime, scurte, umflături, pălituri. Împotriva uimelor, la Tătăruși, jud. Suceava, se descântă astfel: 

Uimă uimăreață,

Ia-te pe drumăreață

Și te du la Marea Roșie

Și bea apă din Marea Roșie

Și ieși afară la Soare

Și crapă ca o cicoare!

     În Maramureș, după ce se pun frunze de brusture pe uime, se descântă așa: 

Uimă uimată,

Cată și-napoi îndărată,

Că Ciudă-Rece

Nuntă face

Și chiamă toate bubele

Și toate uimele,

Numai uima lui N. o uita

Și nu o chiemat.

De ciudă și de bănat,

O secat

Și s-o uscat.

     În unele ținuturi, mamele își oblojesc pruncii cu frunze de brusture, unse cu unt, după ce-l scot din scăldătoare. La Nereju, jud. Vrancea, copiii se învelesc cu frunze de brusture amar numai când au crampe. În alte sate, pentru greutate la inimă, se fac legături la buric cu trei rădăcini de hrean pisat și fierte în borș, îngroșate apoi cu tărâțe. Iată un descântec de greutate la iniă, transcris în anul 1809:

Voi, plecăcioase

Mâncăcioase,

Să vă luați și să vă duceți

La fata lui Raiu-Împărat,

Că v-au poruncit,

Că au lăsat o vacă grasă

Să vă ospăteze,

Că N.

Nu vă știe ospăta,

Nici adăpa,

Nici așterne,

Nici culca,

Nici odeni!

     Rădăcina de brusture, plămădită în rachiu, se ia împotriva vătămăturii. Uneori, se descântă de vătămătură și apoi se aplică decoctul rădăcinilor, scoase înainte de răsăritul Soarelui. În unele locuri, frunzele de brusture, fierte cu scai voinicesc, se folosesc împotriva frigurilor, descântându-se astfel:

- Bună dimineața, N.,

- Dă-mi o perină și un levicer,

Că mi-a venit un musafer!

- Bună seara, N.,

Na-ți perină și levicerul,

Că mi-a plecat musaferul. 

     La nașteri grele, se fierbe brusture, se strecoară zeama, se pune zahăr și se dă lehuzei, care apoi bea trei zile ceai de romaniță, să se curețe. În Sanț, jud. Bistrița-Năsăud, brusturele se pune pe cap împotriva junghiurilor. Când pielea arde ”ca focul”, se pun frunza verde pe piele. La Clopotiva, în Țara Hațegului, bolnavului de lingoare i se pune o frunză de brusture pe cap, ”ca să-i tragă răutatea”. În alte ținuturi, frunzele de brusture udate cu oțet sunt un leac împotriva durerilor de șale, iar unse cu unt sau unsoare, pentru dureri de piept; iar numai pălite în foc, pentru junghiuri și dureri de inimă. În alte locuri, pe frunze de brusture se pune rădăcină de păpădie prăjită, amestecată cu smântână proaspătă și apoi se leagă cu ea împotriva durerilor reumatice. Cu decoctul plantei se fac și spălături pentru creșterea părului. 

                                                                                               Adrian Bucurescu