Mânăstirea Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu. Foto: Florin Eşanu

O zicală românească

      Proasta-n târg
    
     Deseori m-am gândit la proasta care a râs în târg, cum, deşi anonimă, a rămas ea în istoria poporului român, că doar nu era nici prima şi nici ultima pe care s-o fi pufnit-o râsul într-o mulţime de oameni. Ori era cea mai proastă din toate proastele, ori râsul ei a fost monstruos, zguduind târgul şi scoţându-i din sărite pe precupeţii şi cumpărătorii care-şi vedeau de treburile lor, mai mult sau mai puţin curate. Îmi închipui că întâmplarea s-a petrecut cam aşa: ţăranca a venit la târg dis-de-dimineaţă, şi-a holbat ochii la oferte vreo două-trei ceasuri, apoi s-a oprit brusc într-un loc mai aerisit şi a început a râde cu o poftă nebună. Nu cred că negustorii din jurul ei, care până atunci nici nu o băgaseră în seamă, erau nişte melancolici, trebuie să fi avut şi ei simţul umorului, ca mulţi românaşi, dar în ziua aceea fiecare era preocupat de câte ceva: să tragă la cântar, să vândă o mârţoagă vopsită, prezentând-o drept tretin, să pună cât mai multă apă în rachiu, să alunge muştele de pe cărnurile expirate şi tot astfel de trebuşoare specifice meseriei lor. Cât despre consumatori, "guguştiuci", cum li se spune astăzi, ce pot să cred decât că se învârteau şi ei paşnic prin târg, cu rost sau fără, adică se comportau în general ca nişte "oameni de bine". Şi deodată, te apuci, tu, muiere proastă, să râzi în hohote şi să nu te mai opreşti!
     La început, Românii din jurul ei nu vor fi luat-o în seamă, era oricum destulă hărmălaie prin târgul cu pricina. Observând-o, totuşi, clătinau din cap, îşi ciocăneau tâmpla semnificativ, sau chiar zâmbeau. Dar, drăcia dracului, proasta nu se mai oprea din râs.Încet-încet, s-a lăsat în jurul ei o tăcerea ameninţătoare: ce aia a mă-sii a găsit asta de râs, nu cumva râde de tocmelile noastre, poate chiar de straiele, de moacele noastre? Părerile trebuie să fi fost cam acestea: o paceaură, o farfuză, o nebună, o netoată... Pe atunci, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să-i strige în faţă: - Auzi, fă, noi muncim, nu gândim! Cel mult i-or fi strigat: - Huo, la muncă!
     Sunt sigur însă că, ajunsă într-un târziu acasă, proasta s-a încuiat în odaia de oaspeţi şi a izbucnit într-un plâns cosmic, fără leac. Şi, de n-o fi murit, mai plânge şi astăzi.

                                                                                                  Adrian Bucurescu