Mitologie românească
În magie și în medicina tradițională, iarba-fiarelor sau a fierului este o plantă veninoasă (Cynanchum vincetoxicum), din familia Asclepiadaceae. I se mai spune brilioancă, rânduniță sau harniai. Pe seama ei circulă credințe dintre cele mai stranii. Astfel, în Bărăgan nici nu e socotită plantă, ci un fir vrăjit cu care poate fi spart orice lacăt. Acest fir se dobândește așa: când aricioaica are pui, pândești până ce-i lasă singuri. Apoi închizi puii într-un gărduleț și îi încui cu un lacăt. Când se întoarce aricioaica, ea deschide lacătul și se duce la pui. În urma ei rămâne ceva asemănător cu un fir de iarbă, de culoare alb-argintie. Iei acel fir și-l înfășori pe deget, în așa fel încât să fie un cerc perfect și să intre în carne. Aștepți o săptămână și apoi poți deschide orice lacăt, fie el cât de mare. Într-un descântec de vătămătură, din Copuzu, jud. Ialomița, această plantă pare a fi o... zână bună:
Iarba-fiarelor
Și-a zburătoarelor,
Doamnă vie
Și argintie,
Scuturi din aripi
Și zbori
La Pădurea Albă,
Să șoimești șoimi albi.
Nu mai zbura
La Pădurea Albă,
Să șoimești șoimi albi,
Vino mai bine la N.
Și șoimește-i vătămătura
Și fă-l curat
Ca aurul strecurat,
Cum Dumnezeu l-a lăsat!
În alte ținuturi, rețeta de obținere a puterii fermecate este asemănătoare cu cea din Bărăgan: omul care vrea să fie tare ca fierul trebuie să ia în zorii zilei un fir de iarba-fiarelor, să-l ducă acasă, să-și taie puțin pielea de la palma dreaptă, să pună firul sub piele și atunci nu numai că se va întări ca fierul, ci va putea zdrobi orice încuietoare; cât ar fi de grea și de complicată, se deschide de la sine. Mai greu este însă de a găsi această iarbă. Oamenii de la munte recurg la o anumită metodă, prin care ajung în stăpânirea plantei: fac un țarc mic de nuiele, dar atât de des încât să nu poată trece nicio lăcustă. În acest ocol închid un pui de sobol (cârtiță) ori de țânc (cățelul-pământului sau orbete). Pe portiță pun un lacăt greu, atârnând până-n pământ. Mama sobolului, respectiv a țâncului, încearcă să-și scape puiul și, neputând sări ocolul, se duce și caută iarba-fiarelor. Cu un fir din această iarbă în bot vine și atinge lacătul, care se deschide imediat. Bucuroasă că și-a salvat puiul, mama uită firul lângă lacăt, iar omul care a pândit tot timpul, ascuns prin apropiere, vine de ia firul și-l ascunde în palmă.
Se mai spune că iarba-fiarelor e bună și la scos comorile din pământ și din peșteri. Unii spun că această plantă se face prin iarba obișnuită, dar numai un an, iar într-al doilea răsare peste trei ape curgătoare, și tot așa mai departe, pânăt într-al nouălea anm când revine în același lor. Prin Muscel, se spune că e roșie ca focul, până când răsare Soarele, iar după aceea se face verde și nu se mai zărește și nu se mai cunoaște din celelalte buruieni. Alții spun că se face prin locuri mlăștinoase, iar vita care o mănâncă se umflă și moare. Se crede că doar ariciul, graurul galben, ciocănitoarea și alte câteva vietăți ar ști unde crește această plantă și, dacă le împiedici puii sau îi închizi într-un cuib, se duc și o aduc ca să-i elibereze.
În unele zone, se spune că iarba-fiarelor crește pe piatră, între pelinițe; are cap omenesc, pe care poartă coroană, e vie și umblă. Nu are nici rădăcini și nici frunze, numai niște aripi din umeri. Are patru picioare și coadă. Ea apare și pe un disc ornamental de ceramică de pe biserica veche din Rădăuți. Zice-se că iarba-fiarelor ar fi de culoare gălbuie. Pe piatră își lasă puțină rădăcină și merge mai departe. Când e nor, o poți căpăta, cunoscând-o pe piatră, căci e mai conturată, iar când e Soare, e străvezie. Prin unele ținuturi se crede că ar fi iarba fermecată a fierului. Se spune că ei îi datorau puterea lor extraordinară vitejii legendari în războaie, dar și haiducii și hoții cei mari, ce rupeau cu ajutorul ei zăbrele și cătușe, deschizând toate încuietorile și lacătele. Se mai zice că ai fi avut-o și Pintea Viteazul, că ea l-ar fi apărat.
Cât privește forța ei vindecătoare, în medicina noastră tradițională, iarba-fiarelor are acțiune emetică, depurativă. Frunzele plantei se pun pe bube, iar puful semințelor, pe tăieturi. Cu tulpinele florifere se fac scăldători împotriva durerilor de picioare. Decoctul rădăcinii se ia ca diuretic. Împotriva vătămăturii, se usucă și se pisează planta, iar praful se pune în rachiu, ori se ia zahăr în gură și se bea ceaiul amar. Se mai întrebuințează împotriva viermilor. Cu puful semințelor de iarba-fiarelor și cu avrămeasă se afumă bolnavii de frică.
Între plantele medicinale ale Dacilor, Dioscorides amintește și de ZOUOUSTE, care trebuie citită ZOUO-USTE ”Iarba-fiarelor”; cf. grec. zoon ”animal”; got. asts ”ramură”; alban. ushter ”spic”. Cât privește legătura ei cu ariciul, povestea datează încă de pe vremea Geto-Dacilor, unde pe unele vase de lut, descoperite în ruinele cetăților de pe vremea lor e gravată această inscripție: MARC-UST ARETI O FEC ”Iarba-fiarelor ariciul o face”. Vezi postarea cu titlul ”Ariciul. Mitologie românească”!
Adrian Bucurescu
