Din colindele românești se înțelege că bradul este copacul cel mai mândru:
Cerb mi se-ngâmfa,
Cerb se lăuda,
Că el își întrece
Cu coarnele lui,
Fala bradului...
În graiul Geto-Dacilor, erau mai multe denumiri, care se refereau și la brad, printe care BORAIDES, PREIDIS și BRAIADOS ”Strălucitorul; Curatul; Frumosul; Mândrul; Mărețul; Minunatul”; cf. rom. verde; preot; bartă ”podoabă în formă de cunună, împodobită cu flori sau cu mărgele”; apriat ”adevărat”; breaz; latin. veritas ”adevăr”; viridis ”verde; verzui; înverzit; viguros; în puteri; proaspăt; tânăr”; virtus ”virtute; bărbăție; caracter ales; forță sufletească; valoare; calitate deosebită; merite; vitejie; bravură”; alban. bredh ”brad”; i bardhe ”alb”; i verdhe ”galben”. Din unele tâlcuri, se vede și de unde vin obiceiurile de a împodobi bradul, cu diferite prilejuri.
Motivul ramurii de brad apare în Dacia pe cățui de lut, în peșteri etc. Pe o plăcuță dacică, Însăși Zeița Artemis poartă în mâna dreaptă o crenguță de brad, iar pe celebra țintă de fier, de pe o poartă de la Sarmizegetusa Regia, crucea, semn sacru încă din Neolitic, are brațele din ramuri de brad bogat încetinat.
Bradul este un arbore viguros, care crește prin păduri montante, formând brădete, ori uneori, în amestec cu molidul și cu fagul. Lemnul său ușor și trainic are multiple întrebuințări, nu numai în construcții, ci și ca materie primă în felurite meșteșuguri țărănești: văsărit, șindrilit, tâmplărit ș.a. Ca să fie mai rezistent, să nu-l roadă carii și să nu putrezească repede, se taie în Gerar sau în Făurar, când e gerul mai mare, și în Mărțișor, când e Lună Nouă. Și rășina bradului se folosește în industria rustică, dar mai ales în medicina tradițională. Rășina se topește, se amestecă în ceară, cu coada-șoricelului pisată etc., iar alifia obținută se pune pe o fâșie de pânză și se leagă cu ea la bube rele, copturi, zgaibă ș.a. În unele locuri, se amestecă în seu de vită, ceară, pânză de păianjen și făină de grâu. Se mai amestecă în ceară de albine, unt proaspăt, scrum de copită de cal și coajă de lemn-câinesc, plămădită în rachiu, apoi se fierbe până ce se obține o alifie cu care se ung bubele.
În Bucovina, când ies oile la munte, baciul aprinde un Foc Viu, pune pe el cetină de brad și molid, apoi ciobanii trec oile prin fum, ca să fie ferite de primejdii în timpul verii. Focuri de brad, rosmarin și laur, prin care se trec oile înainte de a urca la munte, se fac și prin Ardeal.
Pe lângă puteri protectoare, i se atribuie bradului și daruri profetice. Se spune că atunci când brazii fac cucuruzi mai mulți, conuri adică, și iese din ei un praf galben, adică polen, numit mană, va fi belșug în toate.
Bradul verde se pune când se începe o casă nouă. Când se cară mai întâi lemnul sau piatra, oamenii pun la cai sau la căruțe crengi de brad. Când se încheie casa, se pune un brăduț sus, ca să fie rezistentă ori ca să fie traiul vesel și frumos ca bradul. La nașterea unui copil se sădește un brad.
Bradul nu lipsește din obiceiurile de nuntă. În unele sate din Munții Apuseni, steagul de nuntă se face dintr-un vârf subțire de brad, pe care se pun năframe de mătase împodobite cu panglici, iar printre coroanele cetinei, strămături de lână colorată și un clopoțel în vârf.
În multe alte locuri, cu brad se împodobesc gospodăriile mirilor. În Muntenia, ziua în care se împodobește bradul se numește Ziua Bradului. În preziua nunții se joacă Hora Bradului. În județul Ialomița, ginerele trebuie să facă rost de un brad de nuntă, pe care îl gătesc fetele invitate, și apoi, însoțit de acestea și de lăutari, îl duce miresei cel mai mare frate al mirelui, sau, dacă nu are frați, un flăcău. Acesta intră în casa miresei cu vârful bradului înainte și i-l dăruiește, după ce primește o basma.
În Oltenia, obiceiurile de nuntă încep în ziua de Vineri de dinaintea marelui eveniment, când se merge pe ulițele satului cu o sticlă de țuică și se cheamă lumea la nuntă. În seara aceleiași zile, are loc Fedeleșul, adică o petrecere la casa miresei, unde participă prietenii apropiați ai mirilor. Cu același prilej, prietenii mirilor ajută la împodobirea unui brad cu flori de hârtie colorată, nuci și mere, iar în vârf se pune un măr cu o batistă. Bradul simbolizează tinerețea veșnică, iar nucii, merele și colăceii reprezintă belșug și rodnicie.
În județul Vâlcea, se duce mireasa după apă, însoțită de lăutari. Spre sfârșitul ospățului de la casa ei, nuntașul numit Brădarul joacă bradul în horă, apoi se duce la masă, și bătând cu el în masă, zice:
- Bună dimineața, cinstiți nuntași!
Iată, bradul a înfrunzit
Și dumneavoastră n-ați mai prânzit!
Brădarul merge iarăși în horă, mustrându-i că nu au terminat. Se duce și a treia oară și zice:
- Iată, frunza bradului au picat,
Și dumneavoastră n-ați mai plecat.
Atunci nuntașii se ridică și se pregătesc de plecare.
Pe vremuri, în Muntenia, bărbații mergeau de în Ajunul Anului Nou și în ziua de Anul Nou cu Plugul Mare, împodobit cu un brăduț. Plugul era tras de boi, care uneori erau și ei împodobiți cu brăduți.
În zilele noastre, merg cu Plugul Mare doar flăcăii, pe cai. Pe plug se află un brad frumos, împodobit cu flori, funde, basmale, clopoței etc.
În țara noastră, bradul are o semnificație deosebită și în obiceiurile funerare. O ceremonie de o poetică și copleșitoare frumusețe este priveghiul și înmormântarea morților tineri. Străvechea datină cere ca o ceată de șapte sau nouă feciori să taie un brad din pădure și să-l aducă în sat. La sosirea în sat, îi întâmpină un grup de femei, cu Cântecul Bradului. Dacă pădurea e departe, flăcăii se duc călări, doinind din fluiere, iar la întoarcere, când trec printr-un sat, fetele le ies în întâmpinare cu același Cântec al Bradului, de o profundă jale.
În casă, bradul este împodobit cu flori, panglici colorate, clopoței și câteva straie ale mortului și este lăsat lângă casă până în ziua înmormântării. Atunci, doi flăcăi îl duc, în vreme ce corul de femei cântă din nou Cântecul Bradului. La cimitir, bradul e pus la căpătâiul mortului, lângă un stâlp, până ce se usucă și cade și putrezește.
Bradul este socotit atât de sfânt încât, până de curând, Românii, mai ales păstorii, își mărturiseau păcatele și își făceau cruce în fața lui sau îi închinau copilul nou-născut. În fața bradului se desfășurau până nu demult judecățile ciobănești.
Bradului i se aduc ca ofrande cununi de flori, iar mugurii lui se mestecă în loc de anafură. La Aromâni, din rășina bradului se face dzadă, care ține loc de lumânare.
În cântecele noastre arhaice, bradul este arborele cosmic, cu vârful până la cer:
Sus, în vârful muntelui,
Crește Bradul Brazilor.
De mare și de-nfoiat,
Tot cerul l-a îmbrădat:
Soarele în cetini,
Luna între ramuri,
Mii și mii de stele
Printre rămurele.
*
* *
Sus, la munte, ce-mi vedere?
Lerui-Doamne,
Îmi vedere-ncetinat
Brad cu stele încărcat,
Brad cu neguri încărcat.
Și în vârfuri ce-mi vedere?
Cerul - leagăn de mătase.
Dar în leagăn cine-mi șade?
Șade Luna Sfântă
Și cu bradul precuvântă.
Până nu demult, în codri se alegeau Biserici de Brazi, pe lângă nedeile de munte. La aceste sărbători se încuscreau țăranii care veneau cu feciorii și fetele lor. Tinerii se căsătoreau în aceste temple rotunde, de arbori vii, răsăriți sau defrișați în cercuri. Aici erau binecuvântați de un preot de mir, care participa la nedeie.În Bisericile de Brazi se căsătoreau și ciobanii cu ciobănițele de la stânele lor sau din apropiere, fără a mai aștepta consimțământul părinților. În asemenea situații, slujba era îndeplinită de un baci bătrân. După cununie, mirii fugeau de la stână, lăsând vorbă rudelor, prin cunoscuți, că s-au căsătorit din iubire, fără zestre.
Se poate spune deci că, fiind de față la cele mai importante evenimente ale vieții noastre, bradul este copacul național al Românilor.
Adrian Bucurescu
