Mitologie românească
Tracii nu erau scutiți de invaziile lăcustelor. Ei le numeau LINCHESTAI ”Arzătoarele; Pârjolul; Înțepătoarele; Rozătoarele”; cf. rom. logostea; licastău ”unealtă ascuțită cu care se fac găuri în cercurile de fier (la roți); dorn”; latin. locusta ”lăcustă; homar”; Locusta - otrăvitoare de profesie în timpul lui Claudius și Nero; franc. langouste ”lăcustă”.
Și Românii au fost și mai sunt încă îngroziți de ravagiile acestor insecte cumplite asupra recoltelor. Cu prilejul unei asemenea invazii, voievodul care domnea atunci a rămas în folclor ca Lăcustă-Vodă.
O năvală de lăcuste l-a impresionat și pe marele cronicar Miron Costin, care, în ”Letopisețul Țării Moldovei”, o descrie astfel: ”Un stol ținea un ceas bun, și dacă trecea acel stol, la al doilea ceas sosea altul; și așa, stol după stol țineau, cât țineau din prânz până îndeseară. Unde cădeau la mas, ca albinele zăceau; nice cădea stol peste stol, ce treceau stol de stol, și nu se porneau până nu se încălzea Soarele bine spre prânz; și călătoreau până îndeseară, și până la cădere de mas cădeau și la popasuri. Însă unde mâneau rămânea numai pământul negru, împuțit; nice frunze, nice pae ori earbă, ori semănătură nu rămâneau și se cunoștea și poposeau, că era locul nu așa negru la popas, cum era unde mânea acea mânie a lui Dumnezeu”.
La țară, se întâlnesc încă bătrâni care au aflat de la bunicii lor de luptele ce au fost duse împotriva lăcustelor, de acele timpuri când oamenii dintr-un ținut au fost obligați să alunge lăcustele, în șanțuri săpate în acest scop, unde urmau a fi distruse. Concentrările de trupe care să distrugă lăcustele din ținuturile unde apăreau au rămas încă în amintirea poporului. În România veacului al XIX-lea au fost destul de dese: 1850-1851; 1860-1861; 1864; 1879-1880; 1886; 1899-1900.
Așadar, este firesc ca în mitologia românească lăcustele sunt o nenorocire împotriva căreia trebuie folosite toate mijloacele, inclusiv magia. Astfel, se încearcă alungarea lor cu descântece, cum este acesta din Șieu-Cristur, județul Maramureș:
Lăcustă,
Fata dracului,
Fata diavolului,
Fata lui Faraon,
Fata Satanii,
A Mumii Pădurii,
A pajurii,
A ciumii,
A primejdiei,
A boalelor,
A nevoilor,
De ai venit cu rău,
Du răul în pârâu!
De ai venit cu boală,
Du boala înapoi,
Nu o lăsa la noi!
Du boala în pustii,
N-o lăsa pe aici!
Lăcustă,
Căpușă flămândă,
Dracul mi te prindă
De gât,
Că-i flămând,
De cap,
Că-i fără minte,
Că-i fără bunețe,
Că- fără blândețe,
Că-i fără bunătate,
Și plin de răutate!
Fugi în munți,
În pietrele seci,
Că din găzdaci
Nu faci săraci!
În legendele românești se spune că lăcusta a apărut din niște ”muște”, trimise de Dumnezeu să pedepsească bogătanii hrăpăreți. Puterea malefică a acestei insecte a dus și la credința stranie că poate aduce un flăcău cu forța, ca în acest descântec de dragoste, din Vad, Maramureș:
Lăcustă, lăcustă,
Mare balabustă,
Pe mine mă ascultă:
Fă-l,
Prefă-l
Pe ăst voinic,
Să beie,
Să mă ieie!
Că de m-a lua,
Ție ți-oi da
O mie de spice
Voinice,
O mie de tulei
De-ai mei,
Să te saturi cu ei.
Lăcustă,
Balabustă,
Pe mine mă ascultă,
Că ți-oi da pită prăjită,
Să fie sorocită!
Fără îndoială, chemarea lăcustei ca să-l aducă pe flăcăul dorit vine de la faptul că și denumirea acesteia și cea de logostea, invocată de asemenea în descântecele de dragoste, provin în română din același cuvânt tracic, LINCHESTAI, creându-se confuzia cu insecta.
În ghicitori, lăcusta este descrisă astfel:
Am o vacă:
Unde zace,
Strat nu face,
Dar topește
Ce-nfrunzește.
*
* *
Nu-i foc, dar pârjolește.
Pe unde călătorește
Toată frunza prăpădește.
Adrian Bucurescu
