Madeleine Andronescu
Ehei
Stihuia cum asuzi sărat,
Când tragi la vâsle, şficuit de soarele turbat.
Duhnea de viaţă ca de băutură.
Încă de pe când era de o şchioapă la părinţi în bătătură.
Copilăria lui
A fost cu vânătaie, zgancă şi cucui.
A crescut cu plopii
Înalt în spaţiu,
Nu alb de înţelepciune ca un alt Horaţiu,
Ci ca un munte beat,
Pentru întregul lui veleat.
Tot ce i-a fost drag a lăsat şi s-a dus,
Călcându-şi inima, ca apele Iisus.
Paşii lui au trecut strâmb peste Rusia,
Împleticindu-şi pribegia şi cu poezia.
Până când roş de sânge ca toate toamnele şi vânătorile lumii
S-a spânzurat de capătul unei funii
Şi s-a fost dus,
Ca o trombă, drept în sus.
A încăput el în cerul lui Dumnezeu?
Tare greu! Tare greu!
Trimite-l, Doamne, din nou pe pământ
Să ne-aducă viaţă, să ne-aducă vânt,
Cu moartea pe moarte călcând.
Să-l ştiu din nou beat
Peste adormitul cântecelor leat
Aducând poeziei iarăşi un bărbat.
Ehei!
M-auzi tu de-acolo, fârtate Serghei?
