Mitologie românească
Printre triburile geto-dacice se număra și cel al Britolagilor, al căror etnonim vine din B-RITO-LAG ”Din Neam de Lup”; cf. rom. pe; rudă; a se înrudi; rețea; frate; a se înfrăți; grec. lykos ”lup”; rom. prișleț ”străin; pribeag; venetic”; a se prileși ”a se stabili în altă parte; a pribegi”; latin. portulaca ”agurijoară” (bot.). Din această sintagmă, influențată de pricolici și de tricolici, româna a format termenul vârcolac, cu profunde implicații în mitofolclorul nostru. Există și varianta vârcolag.
Vârcolacii sunt niște pocitănii care încearcă să mănânce Luna, și, ajungând la ea, rup din astru bucăți mai mici sau mai mari. Atunci Luna se întunecă, adică intră în eclipsă. Ei sunt niște dihănii asemănătoare lupilor sau câinilor și se fac din pruncii nebotezați ori din copiii născuți din părinți necununați.
Vârcolacii se mai fac și din văzduh, numai din pricină că unele femei torc noaptea fără lumânare, mai ales la miezul nopții, ca să facă vrăji cu firul tors astfel. Pe firele acelea stau vârcolacii, iar firele se fac de la sine în calea unui vârcolac. Câtă vreme aceste fire nu se rup, vârcolacii rezemați de ele sunt puternici și merg încotro doresc. Atunci ei atacă astrele și le rup cu dinții. Așa rup și mănâncă din Lună, pe care uneori o prefac în sânge și atunci noi vedem Luna înroșită în întregime. Alteori, atât mănâncă din ea, că nu mai rămâne decât o dungă mică. Mâncând însă prea mult, ei devin grei, iar firul pe care stau se rupe și își pierd toată puterea. Luna își recapătă vlaga, se luptă cu ei și, înfrângându-i, scapă din gura lor și redevine curată, cum a fost mai înainte.
Se spune că, dacă vârcolacii ar izbuti să înghită toată Luna, s-ar sfârși lumea. De aceea, oamenii, ca să ajute Luna împotriva acestor dihănii, obișnuiesc să facă un zgomot asurzitor, ca să-i înspăimânte pe vârcolaci și să-i alunge. Astfel, trag clopotele la biserică, fac zgomote cu cleștii și cu vătraiele, cu pirostrii sau frigări și orice fel de fiare, bat în tăvi sau în tingiri, în cazane, trag cu puștile, iar țiganii lăutari cântă din instrumentele lor. Important este să fie zgomotul cât mai mare, ca să se audă până la Lună. În tot acest timp, bătrânele satului ajută Luna cu descântece, cum este acesta, cules din Sărățeni, județul Ialomița:
Vârcolacul a găsit
Ușa casei deschisă,
Fereastra destupată,
Focul stins,
Lampa stinsă,
Lumânarea neaprinsă.
Pe firul tors se urcă,
La cer se ridică,
La Lună se repede,
Din Lună mușcă.
A prins Luna a se tângui
Și a se glăsui
Cu glas mare până la Rai,
Cu lacrămi până-n pământ.
Nimeni n-a văzut-o,
Nimeni n-a auzit-o,
Numai Maica ei Preacurată,
Din poarta cerului,
Numai Ea a văzut,
Numai Ea a auzit
Și pe nume a strigat-o
Și așa a întrebat-o:
- Lună, ce plângi,
Ce te tânguiești?
- Eu cum nu m-oi tângui
Și cum nu m-oi glăsui,
Când vârcolacul m-a prins,
M-a mușcat?
Sângele îmi curge
De-a-nroșit pământul.
- Taci, Lună, nu mai plânge
Cu lacrămi de sânge,
Nu te mai jeli,
Nu te tângui,
Nu te glăsui,
Că eu te-oi lecui!
Maica Prea Curata
Din poarta cerului
La îngeri striga,
Scară de sus lăsa,
Pe ea se pogora
Cu îngerii după Ea,
Care din trâmbițe trâmbița,
Cu glasuri de tunet striga,
De firul tors trăgea,
Cu săbiile îl tăia.
Vârcolacul cădea
Tocmai în pustia Geogeoiului,
Unde florile nu înfloresc,
Iarba nu înverzește,
Unde cocoșul nu cântă,
Calul nu nechează,
Unde stelele nu veghează,
Luna și Soarele nu luminează.
Când se simt mai în putere, vârcolacii cutează să atace și Soarele, însă el are cai mai iuți și scapă cu fuga.
Există și vârcolaci cunoscuți în satul lor, adică oameni cu însușiri de vârcolac. Pe aceștia îi bănuiesc oamenii după figura lor uscată și palidă, după somnul lor adânc, în vreme ce sufletul le iese pe gură și merge la Lună și începe s-o mănânce. Ei nu mănâncă Luna doar în timpul întunecimilor, ci și în vremea când tipsia Lunii este roșietică-arămie. Atunci, sângele Lunii curge pe la cheutorile gurii vârcolacului și se revarsă peste toată fața corpului ceresc. Când sufletului de vârcolac îi vine poftă să mănânce puțin din Lună, omului respectiv îi vine mai întâi o picoteală și apoi o neînfrântă sete de somn. Sufletul îi zboară atunci la Lună și el rămâne ca mort. Dacă îl miști ori îl scoli pe vârcolacul adormit, el rămâne adormit pe veci, căci sufletul, când se întoarce din drumul lui, nu mai găsește în același loc gura prin care a ieșit și atunci rătăcește prin jurul casei, până o ia apoi pe drumul fără întoarcere al sufletelor moarte.
Adrian Bucurescu
