Paparudele

          Tradiții daco-românești

     La milostea Apelor

     Componentă esențială a Vieții, Apa a fost divinizată din cele mai vechi timpuri în întreaga lume. Numeroase ritualuri legate de Apă ne-au fost transmise de strămoșii noștri antici, unele păstrându-se până astăzi. Așa se vădește la cetatea getică Piroboridava, situată puțin mai jos de confluența râurilor Trotuș și Siret, pa malul stâng la Siretului, la NV de actualul sat Poiana, din județul Galați.

     Cetatea se afla pe un pinten desprins din terasa înaltă a Siretului, apărată pe trei laturi de râpi abrupte și deosebit de înalte, iar pe cea de-a patra de un val cu șanțul corespunzător, care o separa de restul terasei. De aceea se și poate traduce PIROBORI-DAVA prin ”Cetatea de pe Pinten (Vârf; Povârniș)”; cf. rom. pripor ”coastă de deal; povârniș”; vârfar ”vârf de munte; țăpoi cu coada lungă”.
     Dar, cum am văzut și în documentarele precedente, legate de Atlanți și de Traci, denumirile din cultura lor sufereau mai multe traduceri. Astfel se întâmplă și cu PIRO BORID AVA, ce se tălmăcește și prin ”Datina Îmbunării (Vrăjirii) Apei; Obiceiul Apei Limpezi (Strălucitoare; Proaspete)”; cf. rom.  fire ”obicei; deprindere”; rom. verde; brad; a brodi ”a vorbi în vis; a ticlui”; breaz; latin. veritas ”adevăr; sinceritate; lealitate”; viride ”verde; proaspăt; tânăr; viguros”; alban. i bardhe ”alb”; rom. apă; burduf; feredeu ”baie publică”; a (se) feredui ”a (se) scălda; a (se) îmbăia”. Acest tâlc va fi fost în legătură cu hramul cetății, precum și cu un templu închinat Divinilor Patroni ai Apelor, Keramos și Ovilava.

     De altminteri, la Piroboridava s-a descoperit un cap de bronz reprezentându-l pe primul, cu un vas pe creștet, simbol al Apei Curate. La rândul ei, Ovilava, soția lui Keramos, a rămas în mitofolclorul nostru ca Zâna Apelor și Știma Apelor. Inițiați în ceremoniile de invocare a Apei erau și misterioșii Solomonari, care vor fi și ei prezentați într-un documentar viitor.

     Izgonirea secetei

     Nu doar obiceiul invocării Apei s-a păstrat în fostul teritoriu tracic, dar chiar și denumirea de odinioară, căci de la PIRO BORID AVA vin românescul Paparuda și bulgărescul Perperuda. De altfel, obiceiul este atestat doar la Români, Slavii de Sud și Maghiari, adică în miezul fostei Tracii.
     În ”Descrierea Moldovei”, învățatul voievod Dimitrie Cantemir, referindu-se la cei ”câțiva zei necunoscuți și care se vede că se trag din idolii cei vechi ai Dacilor”, pomenește și de Papaluga: ”În vremea verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la țară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o cămașă făcută din frunze de copaci și buruieni. Toate celelalte copile și copiii de aceeași vârstă o urmează și se duc jucând și cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obicei de le toarnă apă rece în cap. Cântecul pe care îl cântă este alcătuit cam așa: Papalugo, suie-te la cer, deschide-i porțile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, grâul, meiul și altele”.

     Și Papaluga vine tot de la Traci, unde este atestat tribul BEBRYCI-lor, căci B-EB RYC însemna ”Care se roagă Apei; Care cheamă (strigă) Apa”; cf. rom. pe; apă; baboi; babă ”zglăvoacă; un soi de pește”; latin. bibo ”a bea; a absorbi; a se îmbiba”; rom. a (se) ruga; a rage.
     Un cântec de Papalugă este acesta:
Lugă, Lugă,
Papalugă, 
Ieși din a ta glugă,
Suie-n sus, la rugă
Seceta să fugă!
Ia cerului torțile
Și deschide porțile
Și revarsă ploile!
Cură ca șuvoaiele
Prin toate grădinile!
     Zilele hotărâte pentru dansul Paparudelor diferă după ținuturi și chiar după sate: marțea celei de-a treia săptămâni de după Paște, în ziua Sfinților Împărați Constantin și Elena, și, prin extensie, se continuă, în timp de secetă, și în Iunie și Iulie.
     Pe vremuri, fete între 10 și 14 ani, pe jumătate goale, își împleteau coronițe de bozii pe cap, își puneau o împletitură de frunze în jurul coapselor, se împodobeau și cu panglici roșii, iar la gât, cu salbe de aur sau de argint, și plecau să dănțuiască prin ogrăzile gospodarilor. Cea mai mare dintre ele cânta monoton, cu note scurte și cu tact repezit:
Paparudă-Rudă,
Vino de ne udă!
Paparudă-Rudă,
Vino de ne udă,
Ca să-nceapă ploaie,
Să curgă șiroaie
Cu găleata-leata,
Peste toată zloata!
Unde dă cu maiul,
Să crească mălaiul,
Unde dă cu sapa,
Să curgă ca apa!
Hai, Catrino, să sărim,
Paparudele,
Că știi iarna ce pățim!
Paparudele,
Ca pasărea prin copaci,
Ploaie multă ca să faci,
Paparudele.

     După ritmul cântecului, Paparudele dansau bătând din palme, plesnind din degete și repetând ”Ha-ha!”. În acest timp, gospodina lua o cană cu lapte sau o găleată cu apă și o arunca peste ele. Paparudele se prefăceau că fug, dar până la urmă tot se lăsau udate. Era credința că acelei case unde nu jucau Paparudele nu îi va merge bine în vara ce urma. De aceea, erau foarte bine primite în toate gospodăriile.

     În Gorj, Paparuda este jucată de flăcăi, nu de fete. Un vătaf al Paparudelor stabilește pe cel ce se îmbracă duminica, peste cămașă, cu tulpini de boz și se pornește prin sat, pe la casele gospodarilor, însoțit de ceata flăcăilor, care îi cheamă, în cântece, să ude Paparuda.

                                                                                                                  Adrian Bucurescu