A da sfoară în ţară
Zicala a da sfoară în ţară înseamnă a răspândi o veste, un zvon; a da de ştire. Luată cuvânt cu cuvânt, sintagma nu pare a avea legătură cu ceea ce vrea să spună. De fapt, cu ceva vreme în urmă, nici nu se spunea aşa, ci a da şfară în ţară. Se pare că primul care a dat o explicaţie veridică acestei zicale a fost Mihail Sadoveanu.
În limba veche, şfara era fumul gros, care semnala, de pe culmi de munţi şi dealuri, năvălirea duşmanilor, ca astfel oamenii să se poată pregăti sau a se ascunde. Atunci, străjile, care vedeau focul aprins de cel care prindea de veste primul, aprindeau la rândul lor focurile, din care se ridica şfara, ce se vedea de departe. În scurtă vreme, fuioare de fum gros anunţau oştenii şi civilii din toate colţurile ţării că vine primejdia.
De cele mai multe ori, şfara se făcea dintr-un mănunchi de cânepă, care se înmuia în grăsime de porc sau de oaie, şi apoi, aprins, scotea un fum gros, vizibil de la mare depărtare.
Treptat, cuvântul şfară a dispărut din vorbire, sau a rămas prin locuri mai izolate, şi aşa nu s-a mai ştiut de unde vine zicala, iar şfara a fost confundată cu sfoara. Totuşi, de la şfară au rămas derivate, care circulă şi astăzi, cum ar fi sfarog "lucru uscat, întărit din pricina căldurii sau a vechimii" şi a se sfarogi "a se face sfarog; a se scoroji; a-şi pierde vigoarea fizică".
Prefacerea şfarei în sfoară nu este singurul caz de acest fel din paremiologia românească; tufă de Veneţia vine de la tufă de fâneaţă; a nimerit orbul Brăila, de la afabetul Braille; câinii din Giurgiu, de la cei din giulgiu, şi tot aşa...
Adrian Bucurescu
