Москва кабацкая / Moscova cârciumărească
*
* *
Da! Gata de acum! Fără întoarcere
Natalele câmpuri le-am lăsat.
Nu-mi vor mai foşni mie plopii
Cu frunzişul lor înaripat.
Fără mine, căsuţa s-a aplecat.
Bătrânul dulău demult a murit.
Pe strâmbele străzi ale Moscovei
Poate că Domnul să mor m-a sortit.
Iubesc acest oraş plin de ulmi,
Chiar dacă e noroios şi şubrezit.
Asia de aur, tot moţăind,
Pe cupolele lui a adormit.
Iar când noaptea Luna luminează,
Când luminează... dracu' ştie cum! -
Pe ulicioară, cu capul plecat,
Eu merg spre crâşma plină de fum.
E vuiet în cumplita văgăună,
Şi noaptea, până în zori, în birt,
Eu le citesc versuri curvelor
Şi cu borfaşii mă adăp din spirt.
Inima îmi bate tot mai tare
Şi vorbesc aiurea: "Ca şi voi,
Şi eu sunt definitiv pierdut
Şi nu mă voi mai duce înapoi".
Fără mine, căsuţa s-a aplecat.
Bătrânul dulău demult a murit.
Pe strâmbele străzi ale Moscovei
Poate că Domnul să mor m-a sortit.
*
* *
Din nou se bea aici, se caftesc şi plâng
Sub a armonicii tristeţe gălbenită.
Tot blestemându-şi nenorocul,
Îşi amintesc de Rusia moscovită.
Şi eu însumi, plecându-mi capul,
Îmi împăinjenesc privirea cu vin,
Ca să nu-mi mai zăresc faţa fatală,
Să nu mă mai gândesc la clipele ce vin.
Toate le-am pierdut pe vecie.
Albastrul meu Mai! Iunie de azur!
Poate că de-aceea fumegă putregaiul
Peste acest chef de rău augur.
Ah, dar azi aşa-s de veseli ruşii!
Trăscăul tare curge necontenit.
Cântă de Volga şi de Ceka
Armonistul cu nasul pleoştit.
Ce înverşunare în privirile nebune
Şi nesupuse, ca şi în glasul lor ascuţit,
Jelindu-se că, dintr-o toană, în tinereţe,
La mânie viaţa şi-au nenorocit!
Unde sunteţi voi, cei plecaţi departe?
Luminile noastre v-au mai încălzit?
Cu spirt armonistul îşi tratează sifilisul
Pe care în stepele kîrgîze l-a primit.
Nu! Ăştia nu vor fi striviţi, nici împrăştiaţi -
Gunoiul le-a dat curajul în vileag -
Tu, Rosseia mea... Raz... na...
Asiatic meleag!
*
* *
Armonistul unduie din deşte bine.
Bea cu mine, căţea parşivă,
Bea cu mine!
Te-au iubit, te-au terfelit -
Prea de tot!
Ce te uiţi cu stropii albaştri?
Sau vrei să te ard peste bot?
Te-aş pune în grădină ca momâie,
Ciorile să le sperii.
Până în ficaţi m-ai chinuit
Cu prea multe mizerii.
Zi-i, armonică, zi-i pe gândul meu!
Bea, scoabă, bea!
Uite, aş lua-o pe-aia, ţâţoasa, -
Dar mai toantă e ea.
Nu eşti prima femeie pe care o am...
Sunteţi destule de tăvălit,
Dar cu una ca tine, cu o mortăciune,
Abia acum m-am pricopsit.
Ce dureros, ce asurzitor,
Când ici, când colo, nu ştiu cum
Eu cu mine nu pot s-o sfârşesc;
Du-te dracului acum!
Din haita voastră de câini
E timpul s-o cam tai.
Iubito, eu plâng.
Iartă-mă... iartă... hai...
*
* *
Cântă dar, cântă! Pe blestemata chitară
Deştele tale joacă sprinten;
Te înăbuşi în această beţie scrântită,
Ultimul, singurul meu prieten.
Nu te uita la brăţările ei
Şi la umerii-i strălucind prin mătase! Vai,
Eu am căutat la muierea asta fericirea,
Dar, din greşeală, pieirea o aflai.
Eu nu ştiam că iubirea e molimă,
Că iubirea e ciumă n-am gândit.
A venit, şi cu ochii întredeschişi
Pe huligan l-a înnebunit.
Cântă, prietene! Spune-mi iar cum era
Dimineaţa noastră vijelioasă!
Lasă s-o râvnească alţii
Pe frumoasa şi tânăra ticăloasă!
Ah, stai! Eu pe ea nu o înjur.
Ah, stai! Eu de ea nu mă milogesc.
Hai, dă-mi să cânt eu,
Această strună de bas s-o ciupesc!
Se sparge cupola rozalie a zilelor mele.
O traistă de aur în inimă a mijit.
Multe femei am sărutat,
Multe femei prin unghere le-am înghesuit.
Da! E amar adevărul pe pământ;
De copil ochii mei au putut să vadă
Cum, pe rând, dulăii ling
Zeama prelinsă sub noadă.
Aşadar, de ce să fiu gelos,
De ce să sufăr eu oare?
Viaţa noastră - cearşaful pe pat,
Viaţa noastră - tinde spre vâltoare.
Cântă dar, cântă! În avântul fatal,
Mâinile astea fatale nenorociri arată.
Ştii ce? Ducă-se-n aia a mă-sii!
Eu, prietene, nu voi muri niciodată.
1922
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
