Mitologie românească
El caută apa din care bea curcubeul.
El caută apa
din care curcubeul
îşi bea frumuseţea şi nefiinţa.
Lucian Blaga - Autoportret
În peisajul religios al Geto-Dacilor, Curcubeul reprezenta podul pe care pământenii vrednici se înălţau la cer, după moarte. Acest pod era păzit de ANSES "Îngeri", şi i se mai spunea şi ARCO DA BARA "Arcul de Foc" (cf. rom. arc; de; pară de foc; vară), sintagma putând fi înţelească şi ca ARCO DABARA "Arcul Vitejilor; Arcul celor Curaţi" (cf. rom. arc; a tăbărî; zaveră; teafăr).
În mitologia noastră, Curcubeul este brâul cerului. El se pogoară ca un lung ştergar şi bea apă din iezer, îndeosebi când după ploaie iezerul este plin de apă. Curcubeul e ca un sorb, iar când bea apă, soarbe atât de tare încât trage pe oricine s-ar afla lângă iezer. Dacă, din întâmplare, cineva bea apă tocmai în clipa când bea şi Curcubeul, acela se face o lună băiat şi o lună fată. Tot aşa li se întâmplă şi acelora care merg de-a buşilea ca să bea apă din iazul din care s-a adăpat un Curcubeu.
Când zăreşti întâia oară un Curcubeu, trebuie să-i strigi:
Curcubeu, Curcubeu,
Acel roşu e al meu,
Acel verde e al tău.
Se strigă astfel, fiindcă roşul e mai frumos şi mai vesel, şi cine îl strigă aşa va fi vesel tot anul.
Ca să poată bea apă, Curcubeul îşi alege o pietricică, rotundă şi turtită, pe care o găureşte, ca să poată bea apă prin ea. Cei ce o găsesc o păstrează ca pe o piatră scumpă şi o lasă moştenire din tată în fiu. Cu ea se descântă şi se fac farmece, ca să dea mană vacilor.
Cel ce are guşă, când vede Curcubeul bând din apă, se dă de trei ori peste cap şi zice:
Curcubeu, de unde bei?
Bea din guşa mea!
În Bucovina, se descântă astfel:
Curcubeu-beu,
Bea de unde-i bea,
Bea din guşa mea!
Guşa ta cât o ulcică,
Guşa mea cât o mărgică.
Adrian Bucurescu
