duminică, 31 iulie 2016
Mitologie românească
Piaza Bună şi Piaza Rea
Piaza poate fi bună sau rea. Piaza Bună sau Chejii cei Buni sunt îndeosebi animalele de pripas, care se oploşesc la casa omului; la fel şi banii găsiţi. Piaza Bună poate fi un om din casă, care e cu mai mult noroc. Asemenea oameni aduc numai bine celor din casa unde locuiesc. Când îi merge cuiva totul numai în rău,iar dacă se apucă de ceva nu-i iese, şi chiar dacă nu ar face nimic, ce are pierde, se zice că în casa aceluia s-a încuibat Piaza Rea. Dacă norocul îi aduce omului "şi pe uşi şi pe ferestre" un timp îndelungat, Piaza Rea îi poate risipi averea într-o singură zi. Piaza Rea este un spirit malefic al Nenorocului şi se întruchipează înt-un om, mai ales într-un câine negru, în găina care cântă cocoşeşte şi orice animal din gospodărie.
În legătură cu Piaza Rea există şi o legendă. Unui împărat cu 12 fii i s-a născut în cele din urmă şi o fată. De la naşterea ei, toate au început să-i meargă rău şi a da îndărăt, nu numai el însuşi ci şi toată împărăţia lui, încât, în scurt timp, împăratul a ajuns la sapă de lemn. Un filosof ori un cititor în stele, sau un vraci, foarte vestit în acea vreme, i-a spus împăratului să cerceteze pe copiii lui când dorm. Şi când i-a spus împăratul că a aflat-o pe fata lui că doarme pe brânci şi făcută ghem, vraciul i-a spus:
- Aceasta e Piaza Rea a împărăţiei tale.
Şi l-a sfătuit pe bietul împărat s-o gonească, pentru că altfel se va alege praful de el şi de ceilalţi copii ai lui. Sărmanul împărat s-a văzut nevoit să urmeze povaţa vrăjitorului şi a dat-o pe fată unui credincios de-al lui s-o ducă şi s-o părăsească într-un codru. Rătăcind multă vreme, fata a ajuns într-un târziu la o colibă, unde a fost primită de o babă; dar şi baba, peste câteva zile, a rugat-o să plece, căci cu ea apucaseră toate necazurile să intre în colibă. De la bătrână, îmbrăcată ca o cerşetoare, ea s-a dus la o stână, unde ciobanii au primit-o foarte bucuroşi; dar, mai târziu au alungat-o şi ciobanii, căci săracii de ei se luaseră de gânduri, de câte pagube căzuseră pe capul lor, de când le venise în gazdă fata cea străină. Şi a plecat fata mai departe, şi oriunde se oprea, gata şi nenorocirea se aciua odată cu ea.
Când Piaza Rea se încuibă într-o găină, se obişnuieşte să i se taie îndată gâtul, ca prin moartea ei să se adeverească prevestirea morţii şi să se alunge astfel primejdia nenorocirii celor din casă.
Piaza Rea se confundă deseori cu sărăcia, deoarece, după cum se ştie, una fără alta nu se poate. Există oameni deochiaţi, "însemnaţi", care aduc rău celor cu care se întâlnesc în cale. Printre aceştia se numără şi spânii, cei cu părul roşu, încrucişaţii, pociţii şi alţii. Tot aşa se mai spune că aduc nenoroc călugării şi preoţii, cucuvelele şi în general toate păsările de noapte.
Ca să scapi de Piaza Rea, e bine să porţi o bucată de frânghie cu care s-a spânzurat cineva. Piaza Rea se alungă şi cu vrăji şi descântece.
Adrian Bucurescu
joi, 28 iulie 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
"Ветры, ветры, о снежные ветры..." / "Vifore, vifore, volbure de nea..."
Vifore, vifore, volbure de nea,
Spulberaţi viaţa mea ce s-a dus!
Aş vrea să fiu iar acasă copil
Ori floare sălbatică, dar nu-s.
Vreau, când la stână cornul răsună,
În amurg să mor pentru toţi, pentru mine.
Seara, zurgălăii de stele, de Lună,
Spuzesc neaua cu clinchete line.
Limpede şi dulce e un cântec
Când topeşte o durere amară.
Aş dori să fiu un copac
Cu un picior în drumul de ţară.
Caii nechează, se frâng alunii.
Vreau să le sărut crengilor chiciura.
Haide, săltaţi, labe ale Lunii,
Tristeţea mea la cer cu ciutura!
1919
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
miercuri, 27 iulie 2016
Povestea vorbei
Cuiul lui Pepelea
Pepelea este un îndrăgit personaj popular, sărac, dar vesel şi isteţ. S-ar putea ca numele să-i vină de la a (se) păpăli "a (se) strivi; a (se) terciui", ce ar lămuri snoava cu cuiul din celebra expresie. Într-un basm, după care s-a inspirat şi Vasile Alecsandri pentru piesa de teatru "Sânziana şi Pepelea", eroul, după mai multe peripeţii, izbuzeşte să se însoare cu o domniţă frumoasă foc, în pofida bogaţilor săi rivali.
Cât priveşte celebrul său cui, se spune că Pepelea, de prea multă sărăcie, s-a hotărât să-şi vândă casa arătoasă pe care o moştenise de la părinţi. Zis şi făcut. S-a învoit cu un bogătan din sat, care pusese demult ochii pe casă, să i-o dea, dar cu condiţia să-şi păstreze dreptul asupra unui cui din perete, pe care, zicea Pepelea, îl bătuse acolo un strămoş de-al lui. Crezând că a dat de un chilipir, bogătanul s-a învoit şi au întărit târgul printr-un hrisov. Numai că, încă din prima zi, Pepelea intra în casă de câteva ori, ba să-şi pună căciula în cui, ba să şi-o ia, ba să agaţe o traistă, apoi venea să şi-o ia, şi tot aşa, că i se acrise cumpărătorului. Într-o zi, flăcăul şi-a pus în cui o desagă cu diferite merinde: ceapă, brânză, slănină, nişte murături şi altele. Şi n-a mai venit! A trecut mai mult de o săptămână şi cei ai casei au simţit o duhoare de-ţi muta nasul, aşa că... s-au mutat şi ei în alt sat, ca să nu-i mai râdă cei ce ştiau ce se întâmplase. Şi uite-aşa, a rămas Pepelea şi cu casa şi cu banii luaţi pe ea!
Adrian Bucurescu
marți, 26 iulie 2016
Botejune
Soarele chiar şi în murgul serii
îngraşă ogorul şi mana.
Luna îi zădărăşte pe lunatici.
Mă lepăd de satana.
Maci fragili picotesc în răzor.
Unui nor îi străluce coroana.
Mă îmbăt de mirosnele florilor.
Mă lepăd de satana.
Câmpul plesnind de sănătate
ne întocmeşte hrana.
Apa în izvoare se pritoceşte.
Mă lepăd de satana.
Mă botez în sudoarea pământului.
Pe luncă zorilor le dă geana.
Moartea pândeşte eroii.
Mă lepăd de satana.
Adrian Bucurescu
luni, 25 iulie 2016
Povestea vorbei
Ciubăr, Lăcustă şi Pârlea Vodă
Nu numai Papură Vodă, despre care am scris recent, a rămas în folclor până astăzi, ci şi alţi voievozi cu porecle fistichii. Unul dintre aceştia este cel mai enigmatic, anume Ciubăr Vodă, care ar fi domnit în Moldova în iarna anilor 1448-1449. Cronicarul Grigore Ureche scrie că ar fi domnit vreo două luni, pe la leatul 1449, după Petru al II-lea. Şi-atât.
În schimb, despre Lăcustă Vodă ştim mai multe. În istorie e trecut ca Ştefan al V-lea Lăcustă şi a domnit între 18 Septembrie 1538 şi Decembrie 1540, fiind nepotul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Pe lângă alte nenorociri întâmplate în vremea domniei lui, au fost şi mai multe invazii de lăcuste, ce au bântuit holdele într-o ţară deja săracă.. E pomenit şi el în letopiseţul lui Grigore Ureche: "Mai apoi în zilele acestui Ştefan Vodă, fost-au foamete mare şi în Ţara Moldovei, şi la Unguri, că au venit lăcuste multe de au mâncat toată roada, pentru aceea l-au poreclit de i-au zis Lăcustă Vodă".
Apoi, după ce Iaşiul avusese frecvente incendii, s-a pornit unul mare, în 1785, şi a prefăcut în scrum palatul pricipelui Alexandru Mavrocordat. Acesta a plecat la palatul mitropolitului, ce a ars în scurtă vreme, apoi la Mânăstirea Galata, ale cărei case egumeneşti au luat de asemenea foc, iar el a ajuns în cele din urmă la aşa-zisa "Curte din Sărărie", căreia i s-a mai spus şi Casa Mavrocordat. De la aceste incendii fanariotul a rămas în folclor cu porecla de Pârlea Vodă, ajungând chiar simbol al secetei!
Adrian Bucurescu
duminică, 24 iulie 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
"Я покинул родимый дом..." / "Părăsii casa părinţilor mei..."
Părăsii casa părinţilor mei,
Lăsai Rusia cu albastru-i ceresc.
Prin mesteceni, peste iaz, stele trei
Tristeţea mamei bătrâne o încălzesc.
Luna, ca o broască aurită,
Peste apa lină se gudură
Precum floarea de măr, cărunţită,
În barba tatei se scutură.
Prea curând eu nu voi reveni!
În vifor o să cânt şi o să răsun.
Albastra Rusie o va străjui
Într-un picior un arţar bătrân.
Şi nu ştiu, în el e o bucurie
Ca şi când frunzişul ploaia i-l scarmănă;
De aceea, mi se pare mie
Că arţarul cu capul meu seamănă.
1918
Переводяик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
sâmbătă, 23 iulie 2016
Ay, ay, to es mangardi!
Moment zgubilitic
La "O Sută de Capace",
Unde toţi şmecherii zace,
Nici un mahăr nu ezixstă,
De-aia, viaţa mea e tristă.
Ay, ay, to es mangardi!
Nu este nici procurori,
Deputaţi sau senatori;
Este numai peştişori,
Care n-are sărbători.
Ay, ay, to es mangardi!
Ando gara Timishoara,
Miro pral pielas tzigara.
Kana somas pandabdo
Nasman pral, nasman neamo.
Ay, ay, to es mangardi!
Tu eşti coardă, io sunt peşte,
Şi-mpărţeam totul frăţeşte,
Da' tu, coardă, m-ai trădatu
Şi la ocnă m-ai băgatu.
Ay, ay, to es mangardi!
Tu dăschizi sticle de bere,
Io mă topesc de-a-n picere,
Tu dăschizi vin dă la gheaţă,
Io sunt condamnat pă viaţă.
Ay, ay, to es mangardi!
Vinde, coardă, tot ce ai,
Şi la soare să mă dai,
Vinde-te pă năsălie,
Scoate-mă din puşcărie!
Ay, ay, to es mangardi!
Pă când îmi iereai vecină,
Iereai mare curviştină,
Şi-acum tu te-ai măritatu
C-un nepot dă deputatu.
Ay, ay, to es mangardi!
Vedea-te-aş la mititica,
Grasă cum e şi furnica,
Vedea-te-aş la abatoru,
Atârnată d-un picioru!
Ay, ay, to es mangardi!
Adrian Bucurescu
vineri, 22 iulie 2016
Zmeii
Mitologie românească
În basmele româneşti, zmeii au înfăţişare omenească, dar cu proporţii uriaşe. Sunt foarte fioroşi, au o coadă acoperită cu solzi şi călăresc mai ales pe cai năzdrăvani care au mai multe inimi. De obicei, se luptă cu Făt Frumos, care iese învingător şi se cunună cu cea mai tânără domniţă furată de zmei şi salvate de el. În toiul luptei, atât zmeul cât şi Făt Frumos se prefac în roţi de foc de diferite culori.
Arma preferată a zmeilor este buzduganul, care, aruncat de la mari depărtări, vestind sosirea stăpânului, izbeşte cu vuiet porţile şi uşile, deschizându-le, apoi sare pe masă, de unde, după ce se învârteşte de trei ori, în semn că bucatele trebuie să fie gata, se aşează singur în cui. De altfel, când îl întâlneşte pe Făt Frumos, zmeul întreabă:
- Cum vrei să ne luptăm? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem ori în luptă dreaptă să ne luptăm?
Atunci Făt Frumos îi răspunde:
- Ba din luptă să ne lluptăm,
Că lupta-i mai dreaptă,
De la Dumnezeu lăsată.
Iuţeala şi figura impresionantă a zmeului apar în descrierea alegorică a calului şi a armelor în baladele de vitejie:
Căluşelul lui -
Puiul zmeului!
Şeuşoara lui -
Ţeasta zmeului...
Zmeii trăiesc pe Celălalt Tărâm, unde au palate strălucitoare. Un viteaz care s-a întors de-acolo povesteşte: "Mândreţe ce am văzut în palaturile acele nu se poate povesti. Grădini cu fel de fel de flori şi pomi cu poame de aur şi argint, casele învelite cu argint, care străluceşte la Soare ca oglinda. Pereţii erau împodobiţi cu chipuri şi flori săpate, iar ciubucele erau poleite. În grădini şi pe săli se găseau fântâni, care aruncau apa în sus".
O apă mare şi lată, uneori a Sâmbetei, sau un râu de foc desparte moşia oamenilor de cea a zmeilor.
Zmeii fură domniţele frumoase, pe care le ţin închise în palatele lor, de unde le scapă Feţii Frumoşi. Dar nu numai fete, ci tot ce se află frumos în lume încearcă să aducă acasă la ei. Moşiile li se învecinează cu olaturile zânelor, cu care nu se au bine, iar ele îl ajută pe Făt Frumos să-i răpună.
Mama zmeilor este şi mai rea şi mai sălbatică. Ea se ia după fugari - Făt Frumos şi fata de împărat - cu o falcă în cer şi cu alta în pământ, auncând un foc ucigător pe nări şi pe gură. Domniţa aruncă o cute, care se preface într-un codru, sau o andrea, care se preface într-un lac adânc. Zmeoaica bătrână trece peste munţi, codri şi ape, se strecoară prin bunget, alergând val-vâtej. Dacă nu-i poate ajunge pe fugari, îi plezneşte fierea de ciudă. Ea îşi împrospătează puterile, sorbind din sufletele închise în cofa arhiplină de după uşa palatului.
Şi zmeii şi mama lor pot lua diferite înfăţişări. Tot aşa şi fetele ei, când îl urmăresc pe Făt Frumos, se prefac în pădure şi izvor, fântână şi rug etc. Însă voinicul le loveşte cu paloşul, şi sângele negru ce curge din apă sau din arbore dovedeşte prefăcătoria.
Zmeii sunt pomeniţi deseori în descântece şi blestemaţi. Într-un descântec de încleştat ei fac parte dintr-o ceată malefică:
Cum am pornit,
Înainte mi-au ieşit
Lupul cu lupoaica,
Ursul cu ursoaica.
Zmeul cu zmeoaica,
Ginerele cu gineroaica...
Bolnavul se plânge Maicii Preciste şi Ea îl salvează.
Zneori, zmeii sunt confundaţi cu zburătorii. Noaptea, ei zboară prin văzduh, dansând şi cântând:
Odolean şi iarbă-creaţă,
Alea-mi mâncă din viaţă.
Odoleanul de n-ar fi,
Şi noi am putea trăi.
Mai demult, fetele, înainte de a pleca la horă, se spălau cu apă, în care fierseseră odolean şi iarbă-creaţă, ca să nu le fure zmeii. Când se însera, cele care locuiau mai departe porneau repede spre case, ca să nu le apuce noaptea şi să le întâlnească vreun zmeu. Se spunea că pe fetele pe care le prindeau zmeii le luau pe sus şi intrau cu ele, prin Poarta Zmeilor, în Tărâmul Celălalt.
Adrian Bucurescu
joi, 21 iulie 2016
Gelozie
Moment zgubilitic
Pe când se crăpa de ziuă,
Leana bătea apa-n piuă.
Şi-o bătea de mi-o snopea -
Apa cu amar plângea:
- Leano, ce ţi-am făcut eu,
De mă baţi aşa de rău?
Dar Leana, cu-nverşunare,
O maltrata şi mai tare.
Şi iată că, pe la trei,
Venea Apa Sâmbetei
Şi ţipa şi se stropşea:
- Ce-ai, fă Leano, cu sor-mea?
Leana mâna-n şold punea
Şi geloasă răspundea:
- Păi, aveam bărbat cu mapă
Şi ieri a intrat la apă.
Adrian Bucurescu
miercuri, 20 iulie 2016
Povestea vorbei
Cu scaun la cap
Printre zicalele suprarealiste ale limbii române se numără şi cea cu scaun la cap. N-ar fi singura situaţie ciudată privind capul. Imaginaţi-vă, la propriu, următoarele situaţii: cu noaptea-n cap, bătut în cap, a se da peste cap, a nu şti unde-i este capul, a-şi pierde capul, a umbla cu capul în traistă, a-şi lua lumea-n cap, a sta pe capul cuiva, a nu-i intra cuiva în cap, a-şi bate capul, a-i suci capul cuiva, a face capul drojdie, a-l tăia capul, a-i cânta sticleţii în cap, a-i ieşi capul prin păr, a-i sări ochii din cap, a nu avea cap, în ruptul capului ş.a.m.d. Pe de altă parte, scaunul nu e doar o mobilă pe care poate sta o singură persoană, ci şi o constelaţie, sfat, divan, tribunal, judecătorie, suport pentru diferite unelte sau instrumente, măcelărie, năsălie, patru, pod, posadă, scară etc. Există şi Scaunul-lui-Dumnezeu, Sfântul Scaun, cetate de scaun, scaunul-popii, scaunul-cucului şi încă altele. Mai multe sensuri are şi a (se) înscăuna: a (se) aşeza pe tron ca domn al ţării; a (se) încorona; a (se) întrona; a numi, a alege un arhiereu; a numi într-o funcţie, a instala într-un post; a prochema, a propovădui, a striga, a vesti.
Expresia cu scaun la cap, care înseamnă înţelept, are ca sinonime adjectivele: aşezat, cumpătat, serios, cuminte, chibzuit. Aici interesează aşezat. Aşezat pe scaun este şi celebrul Gânditor de la Hamangia. Cum pe vremuri scaun însemna şi judecată, expresia om cu scaun la cap, adică judecat, nu surprindea pe nimeni.
Adrian Bucurescu
marți, 19 iulie 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
"Закружилась листва золотая..." / "Frunzele de aur se rotiră..."
Frunzele de aur se rotiră
Pe trandafiriul iaz dinspre obor,
Parcă fluturii în roi foşniră
Spre o stea zburând încetişor.
De-astă seară sunt îndrăgostit,
Valea-ngălbenită o ador.
Pân' la umeri vântu-a dezvelit
Poalele mestecănuşelor.
E răcoare-n suflet şi în vale,
Precum oile amurgu-i vioriu,
La portiţa din grădina goală
Clinchetă un clopoţel târziu.
Pân-acum n-aş fi crezut că-mi pasă,
N-ascultam ce-mi spune trupul mie;
Bine-ar fi, ca salcia pletoasă,
Să mă plec în apa rozalie.
Bine-ar fi, pe-un stog, cu botul Lunii
Fân să mestec şi să tot zâmbesc...
Unde eşti tu, bucurie lină -
Tot iubind, nimic să nu doresc?
1918
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
luni, 18 iulie 2016
Știma Apelor
Mitologie românească
La Geto-Daci, o divinitate a Apelor era O-VIL-AVA "Cea de peste Apă; Cea de Deasupra Apelor"; cf. rom. o; fală; văl; apă. Cu siguranţă, Româniii au moştenit credinţele în Zânele Apelor de la divinităţile geto-dacică.
Mitologia românească socoteşte că fiecare apă are câte o Ştimă. Ea apare ca o femeie nemaipomenit de frumoasă, albă, sălbatică şi voinică. Are părul verde, lung până la călcâie şi, când stă în apă, este jumătate femeie şi jumătate peşte. Din când în când, supărată pe pământeni, câte o Ştimă iese din râu sau din lac, cu apa după ea, şi pleacă peste câmpuri, inundând totul în cale şi înecând oameni şi dobitoace. După ce îşi mai astâmpără setea de răizbunare, Ştima se reîntoarce la matcă sau se aşează în iazuri. Pe timp de secetă, când apele scad şi Ştimele se ascund în adâncuri, ferindu-se de arşiţă, ele scot capul din apă, la miezul nopţii, şi cer cap de om, strigând:
Ceasul a sosit,
Omul n-a venit.
Atunci, oriunde ar fi el, cel sortit să se înece lasă totul şi porneşte drept la apa în care stă Ştima şi se scufundă în adâncuri. Dacă e oprit de cineva, sortitul se zbate, se smulge şi fuge. Iar dacă totuşi este împiedicat de oameni, el se roagă să-şi ude măcar picioarele. Şi cum atinge apa, cum moare.
În mitofolclorul noastru mai sunt şi alte divinităţi ale apelor: Faraonii sau Faraoancele, Cei-din-Baltă, Sorbul Mărilor etc.
Adrian Bucurescu
duminică, 17 iulie 2016
Povestea vorbei
Vodă prin lobodă
Ce va fi căutat vodă prin lobodă se vor fi întrebat, fără doar şi poate, mulţi Români. Adică, de ce se plimbă el taman prin lobodă, n-a mai găsit alt loc de promenadă decât prin tufele acestei biete plante erbacee? Fie ea sălbatică sau cultivată, loboda nu mai atrage atenţia altor zicale. Atunci?
A se plimba sau a umbla ca vodă prin lobodă înseamnă a umbla fără grijă, de obicei dându-ţi şi importanţă. Zicătoarea pare a fi pornit din Ardeal, de pe vremea Evului Mediu, când iobagii şi jelerii de acolo erau siliţi la robotă, adică la muncă în folosul stăpânului feudal. Acestui stăpân Românii îi mai ziceau şi domn. A trece ca domnul prin robotă însemna a nu avea grijile iobagilor şi jelerilor. Cum mulţi Români ardeleni au emigrat în Ţara Românească şi în Moldova, ei au adus şi zicala cu domnul prin robotă, pronunţând ultimul cuvânt cu accentul pe prima silabă, ca în locurile de unde au plecat. Prin locurile unde s-au stabilit, robotă se pronunţă însă cu accentul pe a doua silabă. Tot aşa, în Moldova şi în Ţara Românească, domnul, adică voievodul, mai era numit şi vodă. Astfel, despre vodă s-a zis ironic că trece prin robotă. Iar din pricina accentului de pe prima silabă sau pentru că Ardelenii au o pronunţie mai aspră, precum şi a rimei ce se nimerea, localnicii au înţeles lobodă şi aşa a rămas până în zilele noastre.
Adrian Bucurescu
sâmbătă, 16 iulie 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
Инония / Inonia
Poorocului Ieremia
Nu mi-e teamă de pieire,
Nici de-ale ploii lănci şi săgeţi - hei,
Aşa grăieşte după Biblie
Proorocul Esenin Serghei.
Venit-a timpul meu,
N-am frică de-a cnutului clănţănitură.
Un trup, trupul lui Christ
Îl scuip din gură.
Nu vreau să-mi însuşesc mântuirea
Prin chinurile lui şi prin cruce, nici gând.
Eu altă învăţătură am cunoscut
Veşnicia stelelor străpungând.
Eu altă venire văzut-am -
Unde moartea nu joacă peste dreptate.
Ca pe o oaie cu lâna murdară
Voi tunde albastrul tăriei rotate.
Îmi voi ridica mâinile spre Lună,
Spărgând-o ca pe o nucă plină.
Nu vreau eu ceruri fără de scări,
Nu vreau zăpada să vină.
Nu vreau ca iute să se încrunte
Pe lacuri faţa zării de graba vântului -
Eu astăzi am ouat, ca găina,
Oul de aur al Cuvântului.
Astăzi, cu mâna dibace
Sunt gata toată lumea s-o primenesc...
Grozav vâjâie vântul când
Pe umeri opt aripi îmi foşnesc.
2
Latră clopotele grozav peste Rusia -
De aceea plâng zidurile de la Kremlin.
Acum spre înălţimi astrale
Te înalţi, pământule, deplin.
Voi ajunge la cetatea nevăzută,
Muşcând din Calea de Lapte.
Chiar şi lui Dumnezeu îi voi jumuli barba,
Rânjindu-mi dinţii în noapte.
Îl voi apuca de pletele albe
Şi cu glas de viscol îi voi zice:
Eu altul, Doamne, te voi face,
Copt într-ale grâului meu spice.
Blestem duhul Kitejului
Şi poleielele drumului său toate.
Eu vreau din hăuri să zmucesc
Ca să ne facem palate.
Cu limba voi linge icoanele
Cu chipurile mucenicilor şi sfinţilor, dar
Vă făgăduiesc cetatea Inonia
Unde trăieşte divinul har!
Plângi şi boceşte, Moscovie!
Un nou Indikoplov a venit.
Toate rugile din ceaslovul tău
Cu graiul pliscului meu le-am năclăit.
Voi scăpa de nădejde poporul tău.
Credinţă şi putere îi voi da,
Iar el, ca plugul, devreme, în zori,
Cu Soarele noaptea o va brăzda.
Pentru ca în ogorul lui de cuvinte
Să semene cu iscusinţă grânele,
Ca grăunţele, sub acoperişul ceresc,
Să strălucească în întuneric ca albinele.
Te blestem pe tine, Radonej,
Călcâiul tău şi urmele toate le-am blestemat!
Tu focul zăcămintelor de aur
Cu târnăcopul apelor l-ai afânat.
Stolurile norilor tăi, mârâind
Ca nişte lupi înfricoşători,
Pe toţi cei chemaţi şi pe toţi îndrăzneţii
I-au rupt cu lăncile dinţilor.
Ghiarele ascuţite ale Soarelui tău
Ne-au sfâşiat în suflete ca un cuţit.
La apa Vavilonului plânsem
Şi cu sânge ploaia ne-a stropit.
Acum, dezbrăcându-l pe Christ de nădragi,
Ţip cu al furtunii muget de bou.
Spălaţi-vă mâinile şi părul
Într-al lunii de-a doua hârdău!
Vă spun: voi toţi veţi pieri,
Pe toţi muşchiul credinţei v-a sugrumat,
Nevăzut, pe încovoierea voastră,
Ca o vacă Dumnezeu s-a umflat.
Şi degeaba în peşteră va sălăşlui
Cel ce de urletul lui i s-a acrit.
El oricum alt Soare va făta
În adăpostul nostru rusesc ferit.
Oricum, el va arde punţile
Făurite peste malurile râului,
Va împlânta în clocotul lumii
Coarnele de aur ale lui.
Un nou Olimpie va pogorî
Zugrăvind noul lui chip în zori.
Vă spun - tot văzduhul voi bea
Şi voi scoate limba ca o cometă prin nori.
Până în Egipt îmi voi răşchira picioarele,
De potcoavele chinului vă voi scuti...
În cei doi poli de zăpadă
Mâinile ca nişte cleşti le voi propti.
Cu genunchiul voi strivi Ecuatorul
Şi plânsul sub viscol şi sub vijelie.
În două a noastră planetă-mamă
O voi frânge ca pe o prescură aurie.
Şi în cădere, în genunea surpată,
Ca lumea toată de acest trăsnet să ştie,
Eu capul cu părul plin de stele
Îl voi vârî lucind cu bucurie.
Şi patru Sori în odăjdii,
Pe munţi, ca patru poloboace,
Rostogolindu-se, urnind lumile,
Vor risipi auriile doage.
3
Şi ţie îţi grăiesc, Americă,
Parte ruptă de pământ şi de cer, -
Fereşte-te, pe mările necredinţei,
Să răspândeşti corăbii de fier!
Nu împovăra cu un curcubeu de fontă
Câmpurile, nici râurile cu granit!
Doar cu apa slobodei Ladoga
Îşi croieşte omul un trai împlinit!
Nu-ţi înfige mâinile vineţii
În pârloagele tavanului ceresc;
Stele strălucind în depărtare
Din floarea cuielor nu se ivesc.
Nu se sting în dospirea de foc
Cu lavă de oţel minereurile.
Unei noi înălţări
Eu îi las pe pământ urmele.
Călcâiele de nori le voi atârna,
Norii, ca elanul, îi voi spinteca;
Roţile Soarelui şi Lunii
În osia Pământului le voi fixa.
Ţie-ţi vorbesc - nu mai cânta imne
Razelor tale de sârme fierbinţi!
Nu vor lumina ele venirea
Fugăritului miel prin munţi!
În pieptul lui o săgeată
Dinspre tine un arcaş va ţinti.
Ca o vâlvătaie din lâna lui albă
Sângele cald în neguri va ţâşni.
Ca stele de aur copituţele lui
Vor luneca şi noaptea o va scrijeli.
Şi pe ciorapii negri ai ploii
Iarăşi andrelele vor licări.
Eu atunci voi stârni roţile
Soarelui şi Lunii, ca fulgerul în pripă;
Ca o văpaie îmi va străluci părul
Şi faţa mi-o voi croi cu o aripă.
De urechi voi trage eu munţii,
Voi smulge cu lăncile negura bătrână,
Toate gardurile tale şi zăplazurile
Le voi strânge în pumn ca pe ţărână.
Cu un plug nou obrajii cei negri
Ai ogoarelor tale eu îi voi ara.
Şi peste ţara ta belşugul
Ca o coţofană de aur va zbura.
Din nou el va scutura peste ţarini
Un sunet nou de aripi cu spice.
Şi ca pe joarde de aur Soarele
Razele pe văi va să-şi ridice.
Noi pini vor creşte la tine
În palmele câmpurilor,
Şi ca veveriţe, galbene primăveri
Vor sălta pe crengile zilelor.
Albastre râuri vor licări
Şi toate zăgazurile de stânci le vor străpunge,
Iar zarea, pogorându-şi pleoapele,
În ele peşti de stele va strânge.
Îţi spun - veni-va vremea
Când tunetele vor răbufni, în timp ce
Crugul cel albastru îl vor sparge
Ale grânelor tale spice.
Şi peste lume, de pe o scară nevăzută,
Vestind peste câmpuri şi lunci,
Ciugulind din inima Lunii,
Un cocoş va zbura atunci.
4
Prin nori eu merg ca pe câmp,
Capul în jos aplecând.
Aud ropotul şiroaielor albastre
Şi aştri cu lumini subţiri şuierând.
În iazuri albastre mă oglindesc,
De lacurile mele departe tare.
Te văd pe tine, Inonia, şi munţii
Cu cuşme de aur în zare.
Văd ogoarele şi casele tale,
Pe mama bătrână în tindă;
Ea încearcă razele amurgului
Cu degetele să le prindă.
Le strânge la ferestruica ei
Ca într-un ghem, cu mişcări line, -
Dar Soarele, ca un motan,
Trage ghemul la sine.
Şi domol sub şipotul râului
Ecoul, printre malurile frânte,
Ca picurii dintr-o nevăzută făclie
Picură cântece dinspre munte:
"Slavă Zeului de Sus
Şi pe pământ pace!
Cornul albastru al Lunii
Norii îi sparge.
Din oul unei stele
Cineva o gâscă a adus -
Să-I ciugulească urmele
Luminosului Iisus.
Cineva cu o nouă credinţă
Fără cruce şi fără calvar,
Curcubeul ca pe un arc
L-a întins pe cerul clar.
Bucură-te, Sioane,
Revarsă-ţi lumina în pace!
Un nou Nazaret
În zare se coace.
Noul Mântuitor merge
Prin lume, pe o iapă de soi.
Crezul nostru e în forţă,
Dreptatea noastră - în noi."
1918
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
vineri, 15 iulie 2016
Anul 1959
Cu câteva zile înainte
caii au început să necheze spăimos.
Poate că auzeau de undeva
clopote bătând în dungă.
Ceva-ceva au auzit şi ţăranii
şi-au început a se-nchina mai des.
În casele lor
candelele ardeau acum zi şi noapte.
Şi au venit agitatori cu serviete
pe la porţi
de la regiune, de la raion
de la dracul cu cărţi.
Au venit şi miliţieni
şi civili în haine de piele.
Unii ţărani, mai clonţoşi
au fost ridicaţi pe întuneric
şi duşi cu dubele
nu se ştia unde
şi nici ştiindu-se
de s-or mai întoarce vreodată.
În scurtă vreme
ţara a fost colectivizată.
Cai cu căruţe, pluguri şi rariţe,
semănători, boroane, vânturători
de-a valma au strămutat
la gospodăria agricolă colectivă.
Câţiva cai mai tretini
au scăpat cu viaţă
alţii mai fără noroc
au fost păliţi cu topoare în frunte
şi frânţi au îngenunchiat
în noroiul de la marginea satului.
Jupuiţi, hăcuiţi au fost azvârliţi
să-i hulpăvească porcii.
În câteva zile
porcii n-au mai lăsat decât oasele
pe care câinii le-au târât
pe toate tarlalele.
Uite-aşa
ani mulţi după aceea
seara boceau cucuvelele
la miezul nopţii plângeau caii în cer
şi abia spre zori ţipau cocoşii.
"Salut voios de pionier"
răsuna în patria noastră dragă
şi tot aşa
"Hei-rup, hei-rup, pe drum de fier"...
Cine vreodată va să înţeleagă?
Fără Dumnezeu, fără de cai
o coabe a muşcat adânc din ţărână
iar noi am crescut în liniştea vântului
şi în Republica Populară Română.
Adrian Bucurescu
joi, 14 iulie 2016
Colac peste pupăză
Povestea vorbei
Cu denumirea moştenită din substratul dacic, pupăza are o prezenţă străveche în cultura noastră, inclusiv în subtilităţile limbii române, participând la mai multe zicale. În graiurile populare, a pupăza, cu varianta a pupăzi, înseamnă a flecări, a pălăvrăgi, iar ca reflexiv - a se îmbăta, a sta ridicat, a sta în sus, a se cocoţa, a se împopoţona, a se înzorzona, a se strâmba, a se îngusta şi multe altele. Familiar, pupăză poate fi o persoană flecară, o femeie îmbrăcată sau fardată strident, ba chiar o curvă. Îi merge gura ca pupăza se spune despre cineva care vorbeşte mult, flecăreşte.
La propriu. pupăza este doar o pasăre insectivoră migratoare, cu penaj pestriţ, cu ciocul lung şi curbat şi cu o creastă de pene portocalii în vârful capului. I se mai spune şi cuc armenesc. În cultura noastră, cea mai cunoscută pupăză este aceea care apare în "Amintiri din copilărie" de Ion Creangă.
Zicala colac peste pupăză este încă prezentă în vorbele Românilor şi se referă la un necaz deja existent, peste care vine altul, de obicei şi mai mare. De altfel, în română, despre cineva căruia îi merge rău se mai spune că îi cântă pupăza. Prin sudul Moldovei şi în Ardeal, pupăză i se mai spune şi unui colăcel în formă de pasăre sau de cuib de pasăre, ce se dă de pomană pentru morţi. Aşadar, colăceii aceştia, "pupezele", se împărţeau în urma unui necaz. Colacii, ce se dau şi ei de pomană, au fost consideraţi necazuri şi mai mari, de unde şi ciudata zicală.
Adrian Bucurescu
miercuri, 13 iulie 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
"Отвори мне, страж заоблачный..." / "Deschide-mi, străjer de peste nori..."
Deschide-mi, străjer de peste nori,
Albastrele porţi ale zilei, la Răsărit!
Un înger alb, în acest miez de noapte
Calul meu l-a răpit.
Lui Dumnezeu Îi e de prisos,
Calul meu - mie forţă şi fală.
Ascult cum nechează tânguios
Muşcând auria zăbală.
Văd cum muşcă şi cum se zbate,
Trăgând de arcanul încordat,
Şi zboară cu el, ca Luna, deodată,
Părul şarg în văzduhu-nnorat.
1918
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
marți, 12 iulie 2016
Moment zgubilitic
Alea iacta est
Oaia ce-a mâncat-o lupu'
A făcut cu el un cuplu
Ce din ce în ce mai suplu
A lăsat în urmă grupu'.
De-aia, trecând Călmăţuiu,
A zis Cezar către Puiu:
- Alea au fost aruncate.
Oricum, erau prea uzate.
Poate-au picat pe vreo vulpe
Încercând să se disculpe.
Azi nimic nu e exclus -
Toate sunt cu fundu-n sus.
Iaca, un şoarece beat
Strigă ca un apucat:
- Unde-i mâţa să mă vadă,
Să-i dau pixul să mi-l roadă!
Dar mâţa, la ora aia,
E pe plajă la Mamaia,
Între doi motani isteţi,
Şi nu-i plac şoarecii beţi.
Mai bine sparge seminţe
Şi scapă şi de şedinţe.
Adrian Bucurescu
luni, 11 iulie 2016
Universul magic
Cu ce se descântă
În descântecele româneşti, se întrebuinţează sau sunt invocate lucruri dintre cele mai diferite. Astfel, pentru deochi se sting cărbuni în apă neîncepută. Cu paraua, un ban de altădată, se descânta de albeaţă:
Cu para te-am descântat,
Albeaţa din ochi ţi-am luat;
Cu para eu am tăiat-o,
În mare am aruncat-o,
Şi N. a rămas curat,
Luminat,
Ca argintul strecurat,
Ca steaua în cer,
Ca roua în câmp.
De apucat se descântă cu pieptăni, ca în acest descântec din Păstrăveni, ţinutul Neamţ:
Nu descleşt pieptenii,
Ci descleşt strânsoarea
De 99 încheieturile.
Să rămâie N. sănătos,
Cu Dumnezeu, care l-a făcut
Şi cu maică-sa, care l-a născut.
Răsurile de pe căpistere se folosesc în descântecele de bubă:
M-am dus la vrăjitoarea N.
Şi m-a descântat cu răsuri de pe căpistere,
De vârf au luat,
De rădăcină au picat
Şi-au secat.
Buba poate fi alungată cu mai multe obiecte, ca în acest descântec din Lunca Cernii de Sus, ţinutul Hunedoarei:
Că io m-oi duşie în lume
Şi în ţară,
Şi-oi ridica nouă ficiori
Cu nouă furcerele,
Cu nouă toporele,
Cu nouă sfrederele,
Cu nouă dălţi,
Cu nouă bărzi,
Cu nouă săbii;
Cu furcerele vom înţepa,
Cu toporele vom ciocârţi,
Cu sfredelile vom sfredeli,
Cu dălţile vom dăltui,
Cu bărzile vom bărdui
Cu săbiile te vom săcui
Şi p-a voastă voie n-o fi!
Într-un descântec de şarpe, din Maramureş, se întrebuinţează turtă de cenuşă şi lapte de cenuşă:
Leac, leac,
Muşcătură de gândac.
Şeade o fată răsturnată
Sub un stan de piatră.
Lucrul ce-l lucra?
Făcea la şarpe de mâncare:
Turtă de cenuşă,
Lapte de cenuşă,
Lapte de cătuşă.
Cum mâncară,
În loc crăpară;
Cum băură,
În loc plesniră.
În graiul maramureşean, gândac înseamnă şarpe, iar cătuşă, pisică.
Piperul negru, pucioasa, vinul şi rachiul se folosesc în descântecele de vifor. În descântecele de izdat, se întrebuinţează crucea şi tămâia:
La cap, cap de ligan;
La piept, crucea mânăstirii;
La inimă, inimă de vidră;
La picioare, picioare de drac.
Dracul a crăpat,
Inima lui N. i-a alinat.
Cu tămâia l-am tămâiat,
Cu limba l-am descântat.
Peste 99 de încurături de cal
L-am aruncat,
Cu crucea l-am depărtat.
Adrian Bucurescu
duminică, 10 iulie 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
"Песни, песни, о чем вы кричите?..." / "Cântece, cântece, de ce strigaţi?..."
Cântece, cântece, de ce strigaţi?
Sau n-are rost mai mult să primesc?
Firele albastrei linişti învăţ
În zulufii mei să le împletesc.
Eu vreau să fiu şi dulce şi aspru,
Tăcerea de la stele s-o însuşesc.
Sălciile la drum prea frumos
Somnoroasa Rusie o străjuiesc.
În toamna aceasta, sub Lună,
E bine să hoinăreşti prin dudău
Şi spice din drum să aduni
În săracul suflet al tău.
Dar albastrul câmpiei nu vindecă.
Sau voi, cântece, nu v-aţi scuturat?
Cu o mătură de aur seara
Pe drumul meu face curat.
Sunt şi mai bucuros când mă opreşte
Vântul şi îmi strigă: "Tu să fii
În viaţă tot atât de rece
Precum sunt toamna teii aurii!"
1917 - 1918
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
sâmbătă, 9 iulie 2016
Povestea vorbei
Anteriul lui Arvinte
În zilele noastre, anteriul este o haină lungă, purtată de preoţii ortodocşi, dar în trecut era tipică pentru domnitorii şi boierii români. Apoi ajunsese să fie purtată şi de ţărani şi lăutari.
Arvinte este un zgârcit din snoavele noastre populare. Este şi personaj al comediei "Arvinte şi Pepelea" de Vasile Alecsandri şi al fabulei "Anteriul lui Arvinte" de Alexandru Donici. E tipul zgârcitului caraghios, care, având coatele roase la anteriu, le-a peticit, tăind din mâneci. Cum însă, văzându-l, lumea se prăpădea de râs, el şi-a făcut mâneci tăind din coate. Astfel, peticit pe toate părţile, anteriul lui Arvinte nu mai semăna nici măcar cu un mintean. Celor care se poartă ca el, adică acelora care strică într-o parte pentru "a repara" într-alta, în loc să-şi cumpere sau să-şi confecţioneze un obiect nou, li se spune că procedează ca Arvinte cu anteriul lui.
Un fel de Arvinte este şi cel descris de Stan Păţitul, eroul unui basm de Ion Creangă: "Am mai văzut deunăzi umblând pe aici prin sat un ciofligar de-alde tine, dar acela era oleacă mai chipos şi altfel îmbrăcat:
Cu antereu de canavaţă
Ce se ţinea numa-n aţă
Şi cu nădragi de anglie,
Petrece pe ei o mie.
Şi când mergea pe drum, nădragii mergeau alăturea cu drumul; cică umbla după strâns pielicele, şi cum trecea pe la poarta mea, de-abia l-am scos din gura lui Zurzan: l-a pieptănat de i-au mers petecele. Vorba ceea: Aş veni deseară la voi, dar mi-e ruşine de câni. Şi-acum parcă-l văd cât era de ferfeniţos şi cum îşi culegea boarfele de pe jos".
Adrian Bucurescu
vineri, 8 iulie 2016
Folclor nou
La moară la Hârţa-Pârţa
La moară la Hârţa-Pârţa,
Un' se macină tărâţa,
Mi-au furat hoţii căruţa.
Nu-i bai. Dac-aveam Merţan
Sau o Dacie Logan
Ori un gip
Ultimul tip?
Dar aşa, căruţa mea
Nici gipies nu avea,
Nici ierbeguri, nici pistoane,
Nici portbagaj, nici butoane,
Nici oglinzi retrovizoare,
Nici blondă însoţitoare.
joi, 7 iulie 2016
Abonați-vă la:
Postări (Atom)