Mitologie daco-română
Până la năvălirea Romanilor, o cetate din Dacia se numea YDATA, pronunțându-se IUDATA. Romanii i-au dat o altă denumire, AQUAE, adică ”Ape”, tradusă din limba dacă, unde -TA era și marcă de plural și postpoziție. Așadar, IUDA se tălmăcește prin ”Apă”; cf. rom. ud; a (se) uda; alban. ujt ”apă”; ujit ”a (se) uda; a (se) stropi; a (se) iriga”. Pentru că în apă îți vezi chipul, IUDA însemna și ”Privire; Ochire”; cf. rom. iată!; uite!; a se uita; ochi de apă.. De la ”Ochire”, sensurile au evoluat în ”Ațintire; Țintire; Săgetare; Iuțeală; Amar; Amărăciune; Necaz; Primejdie”; cf. rom. iute; a se iuți; iad. De la ultimul tâlc, mitofolclorul românesc îl mai numește pe diavol și Cel-din-Apă, Cel-din-Lac, Cel-din-Baltă; Dracul-din-Tău, Moș Apeș. Din IUDA vine și rom. Iuda sau Iudă ”duh necurat, spirit rău, purtător de vânturi, care, după credința poporului, locuiește în Dunăre, în lacuri sau în mare, luând diferite înfățișări”. În alte variante, Iuda este tot un duh necurat, care locuiește în fundul Mării Negre, într-un mare și frumos palat, și de acolo cârmuiește Împărăția Peștilor. Palatul lui se numește Vidros și e cel mai adânc loc al Mării, ca de la cer la pământ! În Munții Locvei, județul Caraș-Severin, se află și Lacul Dracului, considerat monument al naturii.
Într-un colind de mort, variantă a ”Mioriței”, din Sărățeni, județul Ialomița, mamei voinicului ucis i se răspunde astfel:
- O, mamă bătrână,
Cu brâul de lână,
Noi că l-am văzut
Și l-am cunoscut.
Mergând el călare,
O săgeată mare
În piept că-i intrară.
La pământ căzu.
Noi nu-l mai văzurăm.
Călușelul lui,
Foarte întristat,
Cu piciorul lui
Groapă-adâncă face.
Cu dinții-l luară,
În groapă-l băgară.
Cu piciorul drept
Pământ aruncă
Și mi-l îngropă.
Textul limpezește împrejurările în care a fost ucis Apollon-Zalmoxis de către Scyții care stăpâneau pe atunci Sud-Estul Daciei. În vatra actualului sat Sărățeni, unde colindul încă se mai cântă, Se născuse și Zeul.
Țintașului, adică înțepătorului ucigaș, i s-a zis de atunci IUDA ”Cel-din-Apă; Țintașul” și TENTHEREUS ”Înțepătorul”, Ultima poreclă vine din TEN THEREUS ”Care înțeapă; Care împunge; Care pișcă: Necaz; Amărăciune”; cf. rom. din; țăruș; tărie ”alcool”; a ciurui; alban. ter ”taur”; rom. țânțar; țandără; tontoroi; țintaură (Centaurium erythraea)- plantă ce se mai numește și potroacă, potrocea, fierea-pământului etc. O variantă pentru Tenthereus era TANTALOS, de unde româna a l-a moștenit pe Tândală, iar Grecii au creat mitul cu regele traco-lydian Tantalos, care I-ar fi mâniat pe Zei, pedepsit veșnic cu o sete și o foame cumplită.
Toate denumirile și întâmplările din Dacia au fost preluate și interpretate de ”Noul Testament” al creștinilor. Astfel, Iuda l-ar fi vândut pe Iisus Christos, trădare pentru care a primit treizeici de arginți. Asta pentru că TEN-THEREUS însemna și ”Zece de Trei Ori; Treizeci”; cf. engl. ten, germ. zehn ”zece”; rom. trei; troiță; latin. tertio ”de trei ori”. Tot în tradiția creștină se spune despre Caiafa că era ginerele lui Ana, amândoi fiind prigonitorii lui Iisus. Dar și albaneza, limbă tracică, are, de la TENTHEREUS, dhender ”ginere”!
Din toate acestea se poate înțelege de ce primii creștini au fost acuzați de adversari că s-au inspirat din religia Geților. Astfel, într-o polemică, Sfântul Origenes scrie: ”Apoi, fiindcă (noi, creștinii - n.n.) cinstim pe cel prins și mort, cum spune Celsus, el crede că noi am făcut la fel ca Geții care cinstesc pe Zalmoxis”.
În general, apele sunt populate de pești. Dar, după regimul alimentar, ei se împart în carnivori sau răpitori, cu regim vegetal și cu regim mixt. De aceea, peștele răpitor a ajuns să-l simbolizeze pe Iuda, ”Cel din Apă”, iar în argoul francez, poisson ”pește” mai înseamnă și ”proxenet; codoș”, calchiat și în română.
Pe mai multe coifuri getice, Apollon-Zalmoxis este simbolizat de un vultur, care ține în clonț un pește, iar în ghiare, un porc. Desigur, peștele îl simbolizează pe trădătorul Iuda, ”Cel din Apă”. La rându-i, porcul îl simbolizează pe PYTHA GORAS ”Animal Gras; Rău (Boală) care (se) umflă; Dobitoc Primejdios”; cf. rom. vită; boaită; gras; gros; cursă ”capcană”; podagră ”gută, boală care se manifestă prin umflături ale articulațiilor, însoțite de dureri violente”. Acest Pythagoras era regele Scyților, care stăpâneau și ținutul natal al lui Apollon-Zalmoxis. Pentru că o vreme voinicul a fost și el unul dintre supușii lui Pythagoras, Grecii au scornit legenda după care Zeul Geților ar fi fost ”sclavul” filosofului omonim cu căpetenia scythă!!!
Cum am văzut în unele episoade ale ”Istoriei secrete”, Apollon-Zalmoxis a înviat și a eliberat Dacia, alungându-i pe venetici.
Împărțirea de către Geto-Daci a peștilor în buni și răi se vede și pe gemma de onix descoperită la Potaissa, astăzi Turda. Pe gemă, termenul ICHOYS înseamnă ”Prevestirea; Vestea; Ecoul”, dar citit ICHTYS înseamnă ”Pește”, simbolul lui Iisus în creștinismul primar, preluat de la simbolul lui Apollon. Așadar, acesta era ”Peștele Bun (Curat)”, și de aceea în unele posturi Românii primesc și astăzi dezlegare la pește, care la strămoșii noștri va fi fost nerăpitor.
Imaginea de pe gemma de la Potaissa trimite clar la întâmplările din balada ”Miorița”. Tânărul poartă o oaie pe umeri, ca să se știe că era păstor, iar alături de el se află Mioara care-i vestește primejdia din partea celor doi: unul este Iuda, care cade în apă, iar celălalt este Pythagora, înfățișat ca animal fantastic.
După toate cele de mai la deal, pot fi înțelese unele tradiții românești referitoare la ”Cel-din-Apă”. În basmul ”Dănilă Prepeleac” de Ion Creangă, dar și în alte povești, se spune că în fundul apelor sunt o groază de draci. Dar ei nu stau liniștiți în ape, ci îi pândesc pe oameni și corăbiile sau bărcile lor, încercând să le facă rău, chiar să-i omoare. Dracii dau cârcei înotătorilor și tot ei scufundă corăbiile și bărcile. Totuși, oamenii isteți reușesc să-i păcălească pe diavoli și chiar să-i pedepsească.
Având puteri nelimitate, Cei-din-Apă sunt chemați de fetele îndrăgostite, ca să le ajute să pună mâna pe voinicul dorit. Astfel, se ia o vergea de sânger, căci numai aceasta e bună, și se merge pe la începutul nopții la o baltă din apropierea unei fântâni. Cu descântătoarea trebuie să fie și fata pentru care se cheamă dracul, ca să facă de dată. Cu vergeaua se bate balta și se spune acest descântec de nouă ori:
Să ieși duh necurat
Și să te duci
La data fetii acesteia!
Că eu nu bat apa aceasta,
Ci bat pe dracul;
Dracul să bată data me,
Să meargă-n lume și-n țară
Nouăzeci și nouă de hotară,
Până unde o găsi data me,
Alinată
Și așezată,
Și nu-i da stare,
Nici alinare,
Și nu-i da cină,
Nici hodină,
Numai la mine să vină,
Să-și ia gândul de la tată-său
Și de la mamă-sa,
De la frați
Și de la surori!
La mine să nu gândească
Până nu vine să mă pețească!
Moș Apeș și ai lui sunt invocați și pentru potolirea dușmanilor:
Tu, Moș Apeș,
Ai să ieși,
Dar n-ai să mai ieși tu,
Ci să iasă băieții tăi,
Să iasă archirăii tăi,
Să-i faci slujitorii mei!
Să se ducă la trebunal,
La judecătorie,
Toate să le-mblânzească,
Să le potolească,
Să le spărgăluiască!
Că dacă slujba mi-oi face-o,
Eu ție ți-oi da
Un cal înfrânat,
Cum e bun de-ncălicat.
Eu ție ți-oi mai da
Încă și ce mi-oi mai cere,
Numai fă ce-ți stă-n putere!
Cum zice Românul, te faci frate cu dracul până treci puntea!
Adrian Bucurescu
