”O amăgire a demonilor”?
În Evul Mediu, Ţării Făgăraşului i se mai spunea şi Ţara Cârţei - în latină, Terra Olacorum de Kyrch, iar în germană, Cherzeland. Iată un eveniment petrecut în acest tărâm românesc miraculos, descris, în anul 1235, de cronicarul francez Alberic de Trois-Fontaine, în volumul "Alberici Chronicon", Ed. Leibniz, Lipsiae, pag. 556:
"În acelaşi an, în afara pădurii, lângă Kerte (Cârţa - n.n.), s-a arătat, după cum se spune, o amăgire a demonilor, s-au arătat nişte oameni roşii, care au ieşit din nişte locuri muntoase pe cai roşii, dar mai mici de statură decât sunt ai noştri, cam vreo două sute de oameni care făceau felurite alergări în faţa poporului ce se uita, iar când cei din oraş năvăliră asupra lor, ei au intrat în bârlogurile lor şi nu s-au mai ivit după aceea; totuşi, unul din mulţimea lor, oprit de unul din oraş, a făcut ca mâna acestuia să fie roşie cu totul, şi astfel a luat-o la fugă..."
Din această relatare, se înţelege că orăşenii din Cârţa nu i-au urmărit până în "bârlogurile lor" pe misterioşii călăreţi roşii, fiindu-le desigur teamă de ei. Teama de astfel de fiinţe exista demult la poporul nostru, un exemplu fiind sfatul împăratului către fiul său, Harap Alb, de a se feri de "omul roş" şi de "spân", fiindcă aceştia ar fi "şugubiţi". În aceeaşi poveste a lui Ion Creangă, împăratul rău este cel Roşu! Apoi, în alt basm, "Măzărel Împărat", cules de Petre Ispirescu, Oamenii Roşii, sugerându-se că ar fi... draci, crapă.
În multe descântece însă, Omul Roşu are rolul de vindecător. Iată un descântec de bubă, din Ardeal:
Se ie omu roş
Poroş,
De la casă roşie
Poroşie,
Pe drum roş
Poroş,
Cu secure roşie
Poroşie
Merge-n pădure roşie
Poroşie,
Taie lemn roş
Poroş (...)
Şi cheamă:
- Aideţi, oameni buni,
Şi mâncaţi,
Că nu mâncaţi
Borş, peşte şi pită,
Ci mâncaţi
Bube
Cu zgaiba
Şi cu roşaţa,
Şi cu albeaţa,
Ca N. să rămâie curat,
Luminat,
Ca auru curat,
Ca argintu strecurat!
Iată şi un descântec de junghi, din Călui, fostul judeţ Romanaţi:
(...) Pleacă un om mare, roşu,
Cu boii mari, roşii,
Cu un plug mare, roşu,
Şi ară grâu mare, roşu.
Se duce şi cumpără
Secure roşie,
Şi-l puse cu spicu-n jos
Şi cu rădăcinile în sus,
De la N. să iasă
Toate junghiurile (...)
Însă într-un descântec de spuzătură, din satul Gresia, judeţul Teleorman, Omul Roşu aduce boalele:
A fost un om roşu, trecător,
Din nouă sate viitor,
Şi peste N. a suflat
Şi toate boalele i le-a dat. (...)
E straniu că, într-un descântec de floarea beteşugului, din Gherţa Mare, judeţul Satu Mare, Domnul Roşu pare a fi blestemat numai pentru că e... roşu:
Să luă Domnu Roşu,
Cu săcure roşie,
Să taie lemn roşu.
Şi acolo să-ntâlnea
Cu un moş bătrân,
Şi el întreba:
- Unde meri, Domn Roşu?
- Mă duc în pădure roşie
Să tai lemn roşu,
Să fac curte roşie.
- Acolo nu te duce,
Acolo nu te acolisi,
Ci te du
În tulpina urzîcii,
În floarea macului
Şi-n vârvu acului!
Acolo să piei,
Să răspiei,
Cum piere roua de Soare
Şi stopitu su picioare!
Ca şi în textul din "Alberici Chronicon", şi în descântece oamenii roşii au însuşiri suprafireşti. Totodată, tot ce-i înconjoară sau ating se colorează în roşu, cum sunt şi caii oamenilor ce i-au speriat pe cei din Cârţa, în veacul al XIII-lea. Pomeniţi şi în cronică şi în descântece, se pare că au existat cu adevărat. Sau există şi astăzi?
Adrian Bucurescu
