În grădina de la Sărăţeni

Anul 1959

Cu câteva zile înainte
caii au început să necheze spăimos.
Poate că auzeau de undeva
clopote bătând în dungă.
Ceva-ceva au auzit şi ţăranii
şi-au început a se-nchina mai des.
În casele lor
candelele ardeau acum zi şi noapte.
Şi au venit agitatori cu serviete
pe la porţi
de la regiune, de la raion
de la dracul cu cărţi.
Au venit şi miliţieni
şi civili în haine de piele.
Unii ţărani, mai clonţoşi
au fost ridicaţi pe întuneric
şi duşi cu dubele
nu se ştia unde
şi nici ştiindu-se
de s-or mai întoarce vreodată.
În scurtă vreme
ţara a fost colectivizată.
Cai cu căruţe, pluguri şi rariţe,
semănători, boroane, vânturători
de-a valma au strămutat
la gospodăria agricolă colectivă.
Câţiva cai mai tretini
au scăpat cu viaţă
alţii mai fără noroc
au fost păliţi cu topoare în frunte
şi frânţi au îngenunchiat
în noroiul de la marginea satului.
Jupuiţi, hăcuiţi au fost azvârliţi
să-i hulpăvească porcii.
În câteva zile
porcii n-au mai lăsat decât oasele
pe care câinii le-au târât
pe toate tarlalele.
Uite-aşa
ani mulţi după aceea
seara boceau cucuvelele
la miezul nopţii plângeau caii în cer
şi abia spre zori ţipau cocoşii.
"Salut voios de pionier"
răsuna în patria noastră dragă
şi tot aşa
"Hei-rup, hei-rup, pe drum de fier"...
Cine vreodată va să înţeleagă?
Fără Dumnezeu, fără de cai
o coabe a muşcat adânc din ţărână
iar noi am crescut în liniştea vântului
şi în Republica Populară Română.


                             Adrian Bucurescu