Datini daco-române
O dovadă de netăgăduit că la Geto-Daci stejarul era copac sacru este celebra scenă de pe Columna lui Traian, unde mărețul rege Decebal se sinucide la poalele unui stejar, căruia i se văd limpede frunzele dantelate.
În scrierile antice se spune că Zalmoxis a predicat și la Celți, explicându-se astfel faptul că și Druizii considerau stejarul arbore sfânt.De altminteri, în povestirile geto-dacice se spune că stejarul a fost copacul la poalele căruia Însuși Zalmoxis a fost iluminat, iar mai târziu a fost săgetat de Scyți tot la umbra acelui stejar, pe când dormea.
De aceea, în graiurile tracice, stejarului i se mai spunea și STA GEIRA ”Cel Rotat; Care (se) împrejmuiește; Care (se) înconjoară; Care (se) îngrădește; Care (se) apără; Care (se) ocrotește; Cu (în) Grație; Cu Strălucire; Care (se) luminează; Care (se) iluminează”; cf. rus. șto ”ce”; rom. în giur ”(arh.) ”în jur”; ceair ”loc (înconjurat cu gard) de păscut caii; ocol îngrădit în care se țin vițeii”. Din STAGEIRA, româna a moștenit stejar.
Geții îi mai spuneau stejarului și USTA DAEMA ”Frunze Dințate; Cu Frunza Dantelată; Cu Frunze Crestate (Împunse)”; cf. AMAL-USTA - o plantă medicinală dacică; got. asts ”ramură”; rom. teamă; a se teme; a geme; latin. dama, damma ”ciută; căprioară; căprior; cerb”; alban. dhemb ”dinte”; thumb ”ac de insectă”; tume ”necropolă”. USTADAEMA este atestat și ca nume masculin getic. Din USTADAEMA a derivat în română și studeniță - o plantă cu care se tratează durerile de dinți.
În sfârșit, un alte nume al stejarului era și DA NUBIUS ”Cel (din) Înalt; De (în) Sus; Cel din Vârf; Cel Superior; Cu Forță; Cel Divin”; cf. rom. de; NAPAI - neam getic din actualul Bărăgan; rom. năboi ”puhoi de ape; ceată”; a năboi ”a se revărsa; a se năpusti”; hitit. nepiș, slav. nebo ”cer”; rom. Tâmpa - deal de lângă Brașov; alban. dhemb ”dinte”; thumb ”ac de insectă”. DANUBIUS era și numele Dunării, dar hidronimul a fost moștenit de Dâmbovița, al cărei curs este sinuos, adică dantelat, adică ”dințat”! În limba veche, Dâmbovița însemna ”Frunză de Stejar”.
Ca și Geto-Dacii, Românii au venerat și încă venerează stejarul. Uneori doreau să fie înmormântați lângă acest divin copac, așa cum se vede și într-o variantă a ”Mioriței”, culeasă din Roșia, fostul județ Cernăuți:
S-aude, s-aude,
Departe, la munte,
Glas de fluieraș
Mândru ciobănaș.
- Ciobănaș cu lance,
Dă-ți oile-ncoace,
Nu le da la deal,
Că-i iarba șovar,
Dar le dă la vale,
Că ai câinii-n cale!
Dușmanii s-au sfătuit
Pentru al tău sfârșit.
- Voi să mă-ngropați
Lângă stejarii înalți,
Unde oile s-adapă
Și mielușeii se joacă,
Fluierul cu vrana-n vânt,
Și cu el eu am să cânt!
Într-o altă variantă, culeasă din Coșnița, ținutul Dubăsari-Transnistria, ciobănașul dorește să fie îngropat tot la poalele unui stejar:
Oi muri
Ori n-oi muri,
Voi să știți să-mi puneți
La cap fluier mare.
Durați un mormânt
În târluța oilor,
În locuțul mieilor:
Cârligelul - săcrieș,
Fluieraș - căpătâieș!
Vântu-i aburi,
Fluierul l-a porni,
Oile s-or grămădi,
Pe mine m-or boci.
Când Soarele-a răsări,
Eu l-oi auzi.
La cap - stejărel,
Să vă umbriți sub el.
Stejarul (Quercus robur) este un arbore viguros, din familia Fagaceae, și alcătuiește, cu alte foioase, pădurile și dumbrăvile din zonele joase și deluroase. Este prețuit pentru lemnul său trainic, rezistent, întrebuințat pentru construcții, confecționarea unor unelte, obiecte casnice etc. Scoarța lui conține tanin, ca și ”gogoșile” de pe frunze și ”colțanii” din fructele tinere, produse de înțepătura unor viespi. De aceea, se folosește și în tăbăcărie.
Scoarța de stejar se întrebuințează și pentru vopsit în negru. Astfel, coaja de pe ramuri se fierbe în apă, apoi se strecoară în alt vas, se pune calaican și, după ce se dizolvă, se pun firele, se lasă o zi și o noapte, apoi se scot. Dacă nu se înnegresc bine, se mai face o ”fățuire” cu zeamă proaspătă. Se mai întrebuințează în amestec cu arin, băcan, arțar etc. Unele gospodine, când doresc ca sculurile colorate în roșu să fie mai întunecate și totodată să nu se decoloreze, pun într-o oală scoarță de stejar, cu apă curată, o fierb și apoi toarnă din decoct în căldarea în care le vopsesc, atât cât este nevoie pentru obținerea culorii dorite. ”Gogoșile” de ristic se întrebuințează și ele pentru vopsit în negru și cenușiu, precum și pentru prepararea cernelii de scris. Se pisează ”gogoșile”, se amestecă cu răsătură de băcan negru într-un vas cu apă, se fierb aproape două ceasuri, apoi se pune clei de cireș și calaican. Scoarța și ”gogoșile” de ristic se întrebuința, peste tot, la tăbăcitul pieilor de bovine, pentru încălțăminte și alte produse de curelărie.
Scoarța de stejar, ca și cea de gorun, se întrebuința pentru ”aruncatul buboaielor”. Stejarul se folosea mult în medicina arhaică. Astfel, coaja lui se fierbea cu piatră acră, și decoctul se ținea în gură împotriva durerilor de dinți. Macerată în oțet, la care se adaugă și alaun, se întrebuința la gingivite. Împotriva durerilor de măsele se mai folosea și zeama din coajă de stejar, cu coajă de pădureț, putregai de răchită și piatră acră. Coaja, rămurelele și frunzele se puneau în scăldători. Cu decoctul scoarței se spălau rănile. Din coaja recoltată primăvara se făcea un ceai, care se lua în bolile de rinichi. Ceaiul din crenguțe se lua leucoreei și hemoragiilor la femei. Ceaiul din coajă se folosea în hemoragii, vărsături de sânge, hemoptizii. Praful din coajă de stejar se trăgea pe nas pentru a opri curgerea sângelui. Cu decoctul se făceau spălături și băi la picioare împotriva transpirației și reumatismului. Ghinda prăjită și râșnită se dădea la copii, cu apă, când aveau treapăd, ca ”să-i strângă”. ”Gogoșile” de stejar uscate se pisau, se puneau în apă și cu acestea se clătea gura de sfreanț. Fierturile din frunze se întrebuințau în ascită.
Grație sacralității stejarului, pe tulpinile căruia crește de obicei, vâscul era considerat și el plantă magică de toate vechile popoare europene. E socotit și astăzi ca aducător de fericire și noroc. Denumirea românească îi vine din geto-dac. BASKIS ”Înălțare; Întremare; Vigoare; Prinos”; cf. rom. pisc; pască; Paște;, peșcheș.
O specie de stejar este gorunul (Quercus petrae), care formează păduri aparte ori în amestec cu alte specii înrudite sau cu alte foioase, în regiunea de deal și montană inferioară. Numele românesc al gorunului vine din geto-dacicul CORONIS ””Încoronatul”. Cel mai venerat gorun din România este Gorunul lui Horia, din Panteonul Moților, aflat în satul Țebea, județul Hunedoara. Acest copac are o vechime de aproximativ 400 de ani, este monument istoric, având o circumferință de 9 m. De sub acest gorun, Horia i-a chemat la luptă pe Moți.
Ca și stejarul, gorunul era foarte întrebuințat în medicina arhaică. Lemnul său rezistent și trainic se lucrează mai ușor decât cel de stejar, și este folosit pentru mobile, parchete, doage, furnire etc. Crengile înfrunzite au constituit o permanentă rezervă de furaje, mai ales pentru oi și capre. În anii când era fân puțin, crengile se tăiau și se clădeau în frunzării.
Sub stejari și goruni, inițiații din Dacia participau la Misterele Zalmoxiene.
La Români, se crede că stejarul are putere oraculară, cum sugerează un descântec:
Țipă, țipă un stejărel,
De trei zile,de trei nopți
Și nimenea nu-l aude
Numai N. îl aude.
Stejarul veghează ostașii:
La umbră la stejărel,
Frumos doarme-un voinicel
Cu arma jos lângă el...
Adrian Bucurescu
Geții îi mai spuneau stejarului și USTA DAEMA ”Frunze Dințate; Cu Frunza Dantelată; Cu Frunze Crestate (Împunse)”; cf. AMAL-USTA - o plantă medicinală dacică; got. asts ”ramură”; rom. teamă; a se teme; a geme; latin. dama, damma ”ciută; căprioară; căprior; cerb”; alban. dhemb ”dinte”; thumb ”ac de insectă”; tume ”necropolă”. USTADAEMA este atestat și ca nume masculin getic. Din USTADAEMA a derivat în română și studeniță - o plantă cu care se tratează durerile de dinți.
În sfârșit, un alte nume al stejarului era și DA NUBIUS ”Cel (din) Înalt; De (în) Sus; Cel din Vârf; Cel Superior; Cu Forță; Cel Divin”; cf. rom. de; NAPAI - neam getic din actualul Bărăgan; rom. năboi ”puhoi de ape; ceată”; a năboi ”a se revărsa; a se năpusti”; hitit. nepiș, slav. nebo ”cer”; rom. Tâmpa - deal de lângă Brașov; alban. dhemb ”dinte”; thumb ”ac de insectă”. DANUBIUS era și numele Dunării, dar hidronimul a fost moștenit de Dâmbovița, al cărei curs este sinuos, adică dantelat, adică ”dințat”! În limba veche, Dâmbovița însemna ”Frunză de Stejar”.
Ca și Geto-Dacii, Românii au venerat și încă venerează stejarul. Uneori doreau să fie înmormântați lângă acest divin copac, așa cum se vede și într-o variantă a ”Mioriței”, culeasă din Roșia, fostul județ Cernăuți:
S-aude, s-aude,
Departe, la munte,
Glas de fluieraș
Mândru ciobănaș.
- Ciobănaș cu lance,
Dă-ți oile-ncoace,
Nu le da la deal,
Că-i iarba șovar,
Dar le dă la vale,
Că ai câinii-n cale!
Dușmanii s-au sfătuit
Pentru al tău sfârșit.
- Voi să mă-ngropați
Lângă stejarii înalți,
Unde oile s-adapă
Și mielușeii se joacă,
Fluierul cu vrana-n vânt,
Și cu el eu am să cânt!
Într-o altă variantă, culeasă din Coșnița, ținutul Dubăsari-Transnistria, ciobănașul dorește să fie îngropat tot la poalele unui stejar:
Oi muri
Ori n-oi muri,
Voi să știți să-mi puneți
La cap fluier mare.
Durați un mormânt
În târluța oilor,
În locuțul mieilor:
Cârligelul - săcrieș,
Fluieraș - căpătâieș!
Vântu-i aburi,
Fluierul l-a porni,
Oile s-or grămădi,
Pe mine m-or boci.
Când Soarele-a răsări,
Eu l-oi auzi.
La cap - stejărel,
Să vă umbriți sub el.
Stejarul (Quercus robur) este un arbore viguros, din familia Fagaceae, și alcătuiește, cu alte foioase, pădurile și dumbrăvile din zonele joase și deluroase. Este prețuit pentru lemnul său trainic, rezistent, întrebuințat pentru construcții, confecționarea unor unelte, obiecte casnice etc. Scoarța lui conține tanin, ca și ”gogoșile” de pe frunze și ”colțanii” din fructele tinere, produse de înțepătura unor viespi. De aceea, se folosește și în tăbăcărie.
Scoarța de stejar se întrebuințează și pentru vopsit în negru. Astfel, coaja de pe ramuri se fierbe în apă, apoi se strecoară în alt vas, se pune calaican și, după ce se dizolvă, se pun firele, se lasă o zi și o noapte, apoi se scot. Dacă nu se înnegresc bine, se mai face o ”fățuire” cu zeamă proaspătă. Se mai întrebuințează în amestec cu arin, băcan, arțar etc. Unele gospodine, când doresc ca sculurile colorate în roșu să fie mai întunecate și totodată să nu se decoloreze, pun într-o oală scoarță de stejar, cu apă curată, o fierb și apoi toarnă din decoct în căldarea în care le vopsesc, atât cât este nevoie pentru obținerea culorii dorite. ”Gogoșile” de ristic se întrebuințează și ele pentru vopsit în negru și cenușiu, precum și pentru prepararea cernelii de scris. Se pisează ”gogoșile”, se amestecă cu răsătură de băcan negru într-un vas cu apă, se fierb aproape două ceasuri, apoi se pune clei de cireș și calaican. Scoarța și ”gogoșile” de ristic se întrebuința, peste tot, la tăbăcitul pieilor de bovine, pentru încălțăminte și alte produse de curelărie.
Scoarța de stejar, ca și cea de gorun, se întrebuința pentru ”aruncatul buboaielor”. Stejarul se folosea mult în medicina arhaică. Astfel, coaja lui se fierbea cu piatră acră, și decoctul se ținea în gură împotriva durerilor de dinți. Macerată în oțet, la care se adaugă și alaun, se întrebuința la gingivite. Împotriva durerilor de măsele se mai folosea și zeama din coajă de stejar, cu coajă de pădureț, putregai de răchită și piatră acră. Coaja, rămurelele și frunzele se puneau în scăldători. Cu decoctul scoarței se spălau rănile. Din coaja recoltată primăvara se făcea un ceai, care se lua în bolile de rinichi. Ceaiul din crenguțe se lua leucoreei și hemoragiilor la femei. Ceaiul din coajă se folosea în hemoragii, vărsături de sânge, hemoptizii. Praful din coajă de stejar se trăgea pe nas pentru a opri curgerea sângelui. Cu decoctul se făceau spălături și băi la picioare împotriva transpirației și reumatismului. Ghinda prăjită și râșnită se dădea la copii, cu apă, când aveau treapăd, ca ”să-i strângă”. ”Gogoșile” de stejar uscate se pisau, se puneau în apă și cu acestea se clătea gura de sfreanț. Fierturile din frunze se întrebuințau în ascită.
Grație sacralității stejarului, pe tulpinile căruia crește de obicei, vâscul era considerat și el plantă magică de toate vechile popoare europene. E socotit și astăzi ca aducător de fericire și noroc. Denumirea românească îi vine din geto-dac. BASKIS ”Înălțare; Întremare; Vigoare; Prinos”; cf. rom. pisc; pască; Paște;, peșcheș.
O specie de stejar este gorunul (Quercus petrae), care formează păduri aparte ori în amestec cu alte specii înrudite sau cu alte foioase, în regiunea de deal și montană inferioară. Numele românesc al gorunului vine din geto-dacicul CORONIS ””Încoronatul”. Cel mai venerat gorun din România este Gorunul lui Horia, din Panteonul Moților, aflat în satul Țebea, județul Hunedoara. Acest copac are o vechime de aproximativ 400 de ani, este monument istoric, având o circumferință de 9 m. De sub acest gorun, Horia i-a chemat la luptă pe Moți.
Ca și stejarul, gorunul era foarte întrebuințat în medicina arhaică. Lemnul său rezistent și trainic se lucrează mai ușor decât cel de stejar, și este folosit pentru mobile, parchete, doage, furnire etc. Crengile înfrunzite au constituit o permanentă rezervă de furaje, mai ales pentru oi și capre. În anii când era fân puțin, crengile se tăiau și se clădeau în frunzării.
Sub stejari și goruni, inițiații din Dacia participau la Misterele Zalmoxiene.
La Români, se crede că stejarul are putere oraculară, cum sugerează un descântec:
Țipă, țipă un stejărel,
De trei zile,de trei nopți
Și nimenea nu-l aude
Numai N. îl aude.
Stejarul veghează ostașii:
La umbră la stejărel,
Frumos doarme-un voinicel
Cu arma jos lângă el...
Adrian Bucurescu
