Ne-am întâlnit în livada de piersici.
Era în zori de Duminica Tomii.
Razele Soarelui se zvăpăiau,
în flori rozalbe se gătiseră pomii.
Cucul vestea câți ani mai trăim,
nici tu, nici eu nu-i număram.
Roua pe iarbă se argintea,
beți de iubire ne sărutam.
Demult livada s-a înțelenit,
ciulini și măceși au șters cărările.
Îmi amintesc ce mult ne-am iubit
și cum ne-au pierdut depărtările.
Din când în când în vise mi-apari.
Nelămurit, în urmă privesc:
Dacă piersicii florile-și scutură,
ce rost mai are să-mi amintesc?
Adrian Bucurescu
