Mitologie românească
Grație unui cuvânt asemănător din albaneză, pupez, lingviștii admit că denumirea românească de pupăză este moștenită din substratul geto-dacic. Într-adevăr, amândouă cuvintele provin din limba tracă, unde sunt atestați PAPAS, Zeul Suprem al Phrygienilor, și BABAS, comandant roman, originar din Tracia. Cele două ranguri înalte vin din PA PAS, respectiv BA BAS, cu aceste tâlcuri: ”Care conduce; Care (se) duce; În Mișcare; Cu care (se) umblă; În (la) Mers”; cf. rom. pe; pas; a păși; vas ”barcă; navă”; fus; alban. bash ”proră; partea din față a unei nave, unde se află postul de comandă”; engl. boss ”supraveghetor; șef; patron”; rom. fofează ”sfârlează”; papuci; pers. papuș ”încălțăminte”. Dar numele PA PAS ori BA BAS ”Cel care conduce” aveau și sensurile de ”Cel de Deasupra; De (pe) Sus; Cel Superior; Cel Strălucitor; Cel Arzător; Cu (la) Căldură; Care e Îmbrăcat; Care se împodobește”; cf. rom. fes; vis; a visa; fașă; alban. vese ”rouă”; grec. phos ”lumină”; rom. a i se pupăzi ochiul cuiva ”a fi orbit de o lumină puternică”; păpușă; vopsea; a vopsi. PA PAS și BA BAS mai însemnau și ”Care plutește; În Zbor”; cf. rom. pe; vas ”navă”; babice ”rață”.
Din toate aceste sonuri și tâlcuri româna și albaneza au creat pupăză, respectiv pupez, care zboară, migrează, vine când se încălzește, are pene colorate și este moțată.
Pupăza (Upupa epops) este o pasăre insectivoră călătoare, de aproximativ 20 cm, cu ciocul lung și curbat și cu un moț de pene mari portocalii pe cap, așezate pe o creastă. I se mai spune și cuc armenesc. Unii consideră cântecul ei purtător de rele, de unde și zicala îi cântă pupăza, adică îi merge rău. Se mai spune că atunci ”când o auzi de prima dată și n-ai mâncat, te-a spurcat și tot anul îți miroase gura a cuib de pupăză.
Pentru că se întoarce în țară și începe a cânta odată cu cucul, pupăza este pusă deseori în relație cu el, cum e și în această doină:
Primăvara, când se-nfrunză,
Gura cucului s-auză,
Gura lui și-a pupezii,
Dar mai tare a mândrii.
Într-o legendă populară, cucul și pupăza au fost la început soț și soție. Doritoare de mărire și bogăție, pupăza l-a trimis pe cuc la Dumnezeu, ca să-i ceară să-l facă vornic peste păsări. Dar, după ce i-a fost îndeplinită dorința, pupăza s-a săturat să fie vorniceasă și a vrut să fie vătășiță. Apoi a dorit să fie împărăteasă și, în sfârșit, să-i ia locul chiar lui Dumnezeu! Pentru asta, pupăza a fost afurisită ”să tot pupăiască, cât îi va place, dar nimeni să nu-i bage cântecul în seamă și nicicând să nu poată scoate pui, până când nu-i va cloci în necurățenie de om”.
Din pricina necurățeniei cuibului ei și a mirosului pe care îl degajă, pupăza nu prea e agreată în folclor, ceea ce explică și antipatia pe care i-o poartă Nică a lui Ștefan a Petrii, cum el însuși povestește în ”Amintiri din copilărie”.
Tot o legendă românească spune că, pe când era măritată cu cucul, pupăza a fost poftită la nunta ciocârliei. Pe vremea aceea, cucul era stăpânul unor pene foarte frumoase, iar pupăza l-a rugat să i le împrumute și ei la nuntă. Dar, pentru că în timpul petrecerii păsările i-au lăudat atât straiele alese, ea s-a hotărât să le păstreze pentru sine și să facă uitată înțelegerea dintre ea și cuc. Datorită acestei înșelătorii, cucul a rămas cu o îmbrăcăminte modestă, cenușie, iar pupăza, în ciuda murdăriei , se mândrește cu veșmintele ei strălucitoare.
Aceste legende răuvoitoare au dus și la expresia românească a-i merge gura ca pupăza, adică ”a vorbi mult; a fi flecar”, precum și la verbul a pupezi ”a flecări, a pălăvrăgi”. În plus, reflexivul a se pupezi înseamnă ”a se îmbăta, a sta ridicat, a sta în sus, a se cocoța, a se împopoțona, a se înzorzona, a se strâmba, a se îngusta” și multe altele, în general sensuri negative. S-a ajuns astfel, printr-o întortocheată istorie, la expresia colac peste pupăză, căci, prin Sudul Moldovei și prin Ardeal, pupăză i se spune și unui colăcel ce se dă de pomană pentru morți. Colacul, care este mai mare și se dă și el de pomană, a ajuns să însemne un necaz mai mare peste unul mai mic! Pupăză i se spune și unei femei îmbrăcate sau fardate strident, iar prin extensie, și uneia de moravuri ușoare.
Totuși, cândva, se pare că pupăza se număra și ea printre păsările magice. Astfel, prin unele locuri, pupăză i se spune chiar sigiliului de piatră sau de lemn, numit prin alte părți pristolnic, cu care se imprimă pe prescuri sau colaci semnul crucii și însemne rituale.
Frumusețea penajului acestei păsări a făcut ca unei plante erbacee perene (Lathyrus vernus) să i se spună pupezele. Planta face parte din familia Leguminoaselor, are frunzele paripenate și face flori la început purpurii și apoi albastre, așezate în raceme.
Iată și o ghicitoare despre pupăză:
S-a oprit în deal, la vie,
O puicuță mai nurlie,
Cu tichie
Naramzie,
Și tot cântă către lume
Cum să-i spună ei pe nume.
Drumul lung și obositor al acestei păsări pentru a se întoarce în țara natală este pomenit și într-o doină din Muntenia:
Pe-o tufă de coacăză
S-a oprit o pupăză,
Pupăză călătorită
Și de drumuri ostenită.
Tot așa, neicuță, zău,
Ostenit-a dorul meu,
Că de câte drumuri bate,
A alerga nu mai poate.
Adrian Bucurescu
