Mitologie românească
În mitofolclorul românesc, Muma Pădurii este o babă extrem de bătrână, cu dinții de pietre de moară, de lână sau ca secerile. Ea seamănă cu un copac cioturos și plin de ramuri uscate. Șuvițele de păr îi cad ca niște șerpi pe umerii costelivi. E lungă și cocoșată și umblă prin păduri jelind, sprijinită într-o cârjă. Locuiește într-o colibă de lemn, în mijlocul codrilor. Când obosește sau o apucă noaptea departe de casă, doarme în scorburi sau se urcă în copaci foarte înalți. Așa hidoasă și înspăimântătoare cum este, are totuși o droaie de copii, făcuți cu Dracul sau cu Moșul Codrului. Acești copii sunt foarte răi și o supără mereu; de aceea, Muma Pădurii fură somnul copiilor oamenilor și-l aduce copiilor ei, ca să doarmă mai mult și s-o lase și pe ea în pace. Știe absolut toți copacii din pădurea peste care e stăpână, fiindcă îi îngrijește de când sunt mici. Se spune chiar că-i alăptează, dându-le să sugă din sânii ei bătrâni. Îi ceartă, dacă aceștia cresc strâmbi, le pune porecle când o supără și-i blestemă tăiați ori trăsniți. De aceea sunt fulgerați cei mai frumoși copaci, fiindcă nu s-au smerit față de Muma Pădurii.
Pe oameni și mai ales pe copiii lor nu-i suferă, pentru că ei sunt frumoși, iar ea este îngrozitor de urâtă. Când îi află rătăciți prin pădure, îi înfricoșează, încât rămân pociți sau chiar mor de spaimă. Însă oamenii se pot apăra de ea, făcându-și cruce. Atunci ea se încovrigă într-un copac și scâncește. Dacă o întreabă cineva ”Doamnă Mare, de ce plângi?”, ea răspunde: ”Mi-e foame, că n-am mâncat de o săptămână”. Și dacă omul îi dă un codru de pâine, atunci îl lasă în pace și-și vede de treabă. Cel mai mult se teme de cei înarmați și cu câini, mai ales că animalele o simt mai repede decât oamenii și încep să urle ca la Lună Nouă. Pe un fiu de împărat, căruia i s-a făcut milă de ea văzând-o plângând și și-a legat câinii, Muma Pădurii l-a împietrit și pe el și pe câini, numai cu un fir din capul ei.
Această făptură cumplită nu fură numai somnul ci și pe copiii nesupravegheați și-i mănâncă. Dar, ca să nu se întâmple una ca asta, femeile care trebuie să plece la muncile câmpului le pun de pază, mătura, foarfecele, vătraiul sau cleștele, în cruce. Când copiii sunt încă sugari, li se leagă de capătul feșii o monedă de argint, tămâie, sare și usturoi. Pruncilor cărora li se fură somnul nu mai pot dormi sau plâng în somn și se zbuciumă în așternut. Atunci se spune că sunt bolnavi de Muma Pădurii și li se descântă așa:
U! leoaică,
U!, zmeoaică,
U! Muma Pădurii,
Miaza Nopții,
Ia-ți plânsul și hodină
Și să dai somnul și liniștea lui N.,
Să doarmă ca mielul
Și să se îngrașe ca purcelul!
Într-un descântec de plânsori, Muma Pădurii este alungată astfel:
Tu, Muma Pădurii,
Tu, colțato,
Tu, strâmbo,
Tu, stâlciato,
Să fugi
Și să te duci
În păduri,
În adâncuri,
În smârcuri,
Unde popă nu toacă,
Unde cocoș nu cântă,
Unde câine negru nu latră!
Muma Pădurii acționează și în afara tărâmului pe care îl stăpânește, trimițând șerpii pădurii să sugă mana vacilor, dă ploi cu broaște sau oprește ploile să vină asupra unui sat, urcându-se pe o măgură și oprind norii.
Față de personalitatea Mumei Pădurii, cea a Moșului Codrului pălește, fiindcă, deși este duhul năzdrăvan al pădurilor și are aceleași metehne și însușiri ca și baba lui, este mai prost și deci mai ușor de înșelat. I se mai spune și Păduroiul, fiind amintit și el în descântece, cum ar fi cele de plânsul copiilor:
Tu, Muma Pădurii,
Tu, Păduroiule,
Cu vacile veniți,
Cu vacile vă duceți!
De la N. să fugiți!
Adrian Bucurescu
