Era un cățeluș cu ochi catifelați,
cu cizmulițe albe, cu umerii țintați.
În treacăt, o stăpână l-a botezat Raymond.
Dar, rătăcit pe stradă, ajunse vagabond.
Cățelul se-ntristă. Ningea pe strada rea,
și-n noapte niciun os, și-n ceruri, nici o stea.
Avea cârpită blana, zgârieturi pe bot,
și-i rămăsese-o zgardă bătută-n perodot.
Îl alungau pe străzi cu pietrele de jos,
dar pietrele din zgardă-i luceau pe gât frumos.
Nici nu scâncea Raymond, doar abătut era.
Noaptea-n omăt visând prin cer cutreiera.
Iar când a vrut odată și gerul dinadins
să-i amorțească ochii lucind pe drumul nins,
Raymond fugi din noapte, și, către dimineață,
rotea doi ochi la geam prin florile de gheață.
Și l-am chemat 'năuntru și l-am pupat pe bot,
și frați cu toți hoinarii noi ne-am legat pe viață.
Adrian Bucurescu
