Doamne al singurătății și al cețurilor,
Doamne al frigului și al întristării,
eu, cel pribeag, eu, Vlad al Valahiei,
rogu-Te, stâmpără-mi seceta sângelui!
Păduri ucise foșnesc până sub treptele mele.
Vine iarna, Doamne, și preoți nebuni
înfundă cușme pe capul morților
și mii de făclii ard smirnă roșie.
Totul fost-a zadarnic? Omătul roșu, în van?
Stângă să-mi fie dreptatea de foc?
Vai mie, netemătorul de diavol,
și schiptrului meu că nu mai pot!
Departe-s de mine liubovnicele.
Ochii mei prigonit-au tâlharii.
Îngerul Tău, Doamne, cel drept,
m-am socotit peste pohte lumești.
Pre agareni mult i-am batjucorit,
pre muierile lor le-am spăimântat,
și nume de slavă mi-am făcut, și acum
beu păhar amar și pelinat.
Paloș de foc rotit-am prin cel întunerec,
vitejii mei i-am cinstit cu prea plin,
dar gura mea e uscată, Doamne,
de prea mult pojar și cenușă.
Fă să se știe precum că eu
înger de răzbunare m-am vrut
al neamului meu de șoimani,
înger de sânge și multă tristețe.
Ci nu m-am temut de vrăjmașii mei,
nici chiar de păcatele mele.
Doamne al ceții și al poleiului,
iată, pre umeri îmi ninge cu stele!
Mărturisesc eu, voievodul mâniei,
că tare mi-s ostenit și însetat.
Doamne, mi-ajunge. Eu însumi
din voia mea m-am fost iertat.
Ci acum râvnesc odihna pământului
și vreau să adorm sub pelin.
Rămas bun spun neamului, schiptrului,
eu, Io Vlad de Valahia. Amin.
Adrian Bucurescu
