Dansul Ursului
În onomastica tracică sunt atestate numele a doi războinici, URSOLUS și URSULUS. Cum am mai văzut, în documentare anterioare, limba tracă permitea mai multe interpretări ale unui termen sau ale unei sintagme. Așadar, să vedem câteva tălmăciri:
1. URSO LUS / URSU LUS ”Forța (Vioiciunea) Ursului; Tare ca Ursul; Energie (Sănătate) de (de la) Urs”; cf. rom. urs; latin. ursus ”urs”; rom. les ”desiș”; loză ”viță-de-vie; ramură verde; vlăstar”; lis ”animal domestic care are o pată albă pe frunte sau pe bot; animal cu părul lucios”; latin. laus ”laudă; elogiu; vorbe de laudă; cinste; stimă; renume; faimă; glorie; merit; calitate”; alban. lis ”stejar”; franc. lisse ”lisă; bară de lemn, de beton sau de oțel”. * Se știe că, în Antichitate și în Evul Mediu timpuriu, războincii se îmbrăcau în piele de urs, ca să-și înspăimânte dușmanii. În mitologia germanică apare și Barengott ”Zeul Urs”. Tot la vechii Germanici, războinicii-fiare erau numiți Berserkir, literal ”În blană de urs”. Pe de altă parte, scriitorul antic Porphirios relatează că, la nașterea lui Zalmoxis, peste Pruncul Divin a fost aruncată o blană de urs.
2. UR SOLUS / UR SULUS ”Cel mai Bun Mesager”; cf. rom. a ura ”a adresa cuiva o dorință de bine, de obicei cu prilejul unui eveniment deosebit; a închina în sănătatea cuiva; a recita versuri populare, când se umblă cu colindul, cu Sorcova etc.”; sol; solie; alban. zile ”sonerie; clopoțel; talangă”.
UR SOLUS era Solul trimis de Geto-Daci la Zalmoxis, spre a-L preamări pe Zeu și a-I expune dorințele poporului.
3. URS O LUS / URS U LUS ”Ursul care joacă; Dansul Ursului”; cf. rom. urs; o (pron.); latin. lusio ”joacă; joc”; lusus ”joc”; rom. ursar ”țigan care dresează ursul, ca să-l facă să joace”; ursăreasă ”nevastă de ursar”.
4. URSO LUS / URSU LUS ”Dans Inițiatic; Joc Magic”; cf. rom. a se hârși; a ursi; a urzi; latin. orsa ”versuri; poezii”; orsus ”încercare”; lusio ”joacă; joc”; lusus ”joc”.
Obiceiul barbar de a ține ursul în lanțuri și a-l face să danseze venea de la tâlcul de ”Sănătate (Energie) de la Urs”.
Renunțând Românii din cele mai vechi timpuri la sălbatica datină, aceasta a fost preluată de Țigani, care umblau cu ursul prin orașe și sate, chiar și pe vremea comunismului. Slavă Cerului au renunțat și ei, dar au păstrat denumirea de Ursari, neam deosebit de ceilalți din etnia lor.
Totuși, nici Românii nu au renunțat de tot la obiceiul străvechi, ci l-au sublimat în Dansul Urșilor, adică oameni îmbrăcați în blănuri de urs, care dansează în timpul sărbătorilor de iarnă, ca să se bucure gospodarii de sănătate și belșug.
De altminteri, URS O LUS, URS U LUS mai însemnau și ”Soartă Luminoasă; Ursit de Bine; Ursită Frumoasă”; cf. rom. a ursi; a urzi; latin. orsa ”început; vorbe; cuvinte; versuri; poezii”; orsus ”urzeală; pânză; început; încercare”; rom. a luci; lis ”animal care are o pată albă pe frunte sau pe bot; animal cu părul neted”; laz ”teren despădurit pentru cultivarea plantelor”; liză ”o plantă ornamentală”; latin. lux, span. luz ”lumină”.
Și totuși, uneori urșii chiar dansează de bună voie, mai ales puii lor. De aceea se și spune că la Stretenie, de Ziua Ursului, pe 2 Făurar, deșteptându-se din somnul său de peste iarnă, ursul iese din bârlog, între orele 9 și 10, înainte de amiază, și prinde a juca jur-împrejur, ca în arie, prin neaua dinaintea vizuinii sale și a se desfăta! În acea zi el prevestește și dacă iarna va fi mai scurtă sau mai lungă, mai liniștită sau mai vijelioasă.
Adrian Bucurescu
