plutește o pâclă străină și deasă
și vântul pândește-n tabun,
iar moartea își mână argații la coasă.
Și nu știu de-i noapte sau zi
ori somnul în mreje demult ne-a-nșelat.
În cer, poate, doar ne-om trezi,
când toaca va bate în turn cadențat.
Dar unde-o fi trupul zbârcit
și unde-o fi părul cel veșted și nins?
Un sânge năvalnic în noi s-a stârnit
și-n ochi luminițe din nou s-au aprins.
Zalmoxis ne-așteaptă-n palat
și-ntreabă ce face stirpea aleasă.
O, patrie, eu rău te-am visat,
și-acum aud că ești a lumii crăiasă!
Adrian Bucurescu
