vineri, 11 martie 2016

Lăsatul Secului





                    Tradiții daco-române
 
     Venind primăvara, Geto-Dacii se pregăteau de războaie, umblând la arme. Obiceiul se numea SICA-BOI, care însemna ”Curățirea (Lustruirea) Săbiilor”; cf. sica ”sabia dacică”; rom. baie; a (se) îmbăia; boia ”vopsea”; a (se) boi; alban. boje ”vopsea; culoare”. Dar, cum traca avea tonuri, cuvintele puteau avea mai multe sensuri, așa că SICA BOI se tălmăcea și prin ”Tăierea (Oprirea) Poftelor”; cf. sica; rom. sec; a seca; latin. sicco ”a seca; a secătui”; rom. voie; a voi; a îmbia. Așa a apărut sintagma românească Lăsatul Secului. Prescurtat, obiceiul se numea SAECUS, care se tălmăcea prin ”Purificare; Curățire; Abstinență; Oprire”; cf. rom. sec; a seca; latin. sicco; rom. sacâz; zăgaz; a zăgăzui. Dar, specific limbii trace, cu multe omonime, SAECUS mai însemna și ”Șase”; cf. latin. sex, germ. sechs, engl., fr. six ”șase. De aici, s-a moștenit și măsura Postului Mare, care ține șase săptămâni, fără cea a Patimilor. SAECUS putea fi înțeles și ca ”Iertare”; cf. latin. excuso ”a scuza; a justifica; a disculpa”; it. scusa ”scuză”. Așa a apărut și tradiția iertăciunii, când începe Postul Paștelui.
     La Români, începutului Postului Mare i se spune Lăsata Secului, Lăsatul Secului sau Zăpostitul. Postul ţine până la Paşte. De Lăsatul Secului, toţi mănâncă, seara, la masă, câte un ou fiert, căci "cu un ou se astupă şi cu un ou se destupă gura la Paşte", şi ca să li se pară postul mai uşor şi mai scurt. Se fac iertăciunile: rudele şi vecinii îşi cer iertare unii de la alţii, ca să intre curaţi în post.
     După ce s-a mâncat, seara, masa nu se ridică, şi se pune, pe o farfurie, din fiecare mâncare câte puţin, împreună cu solniţa cu sare, o felie de pâine şi un pahar cu vin, şi se lasă până dimineaţa, ca să mănânce şi morţii.
     De Lăsata Secului, se face şi plăcintă cu brânză şi se petrece în lege, cu lăutari, căci şapte săptămâni nu mai sunt îngăduite petrecerile. În unele locuri, se bate alviţa. După ce s-a mâncat, se aşează toate oalele cu gura în jos, ca familia să fie ferită de pagubă.
     La Lăsatul Secului, se strigă flăcăii care au rămas neînsuraţi, dar mai ales fetele care au rămas nemăritate. Duminica seara, când începe Săptămâna Albă şi în cea următoare, când începe postul propriu-zis, copiii de la 12 ani în sus şi flăcăii, după ce s-a înserat, ies cu hodăiţele pe câte un deal sau o altă înălţime, deasupra satului. Hodăiţele se fac din nuiele cu câte două ramuri, între care se îndeasă bine paie şi tuleie de porumb, pe care le aprind în deal, purtându-le din mână în mână şi făcând cu ele tot felul de mişcări, încât din sat par focuri de artificii. În alte locuri, se agaţă tivgi sau cutii de tablă, pline cu păcură şi cărbuni, care ard în vârful unei prăjini.

  
     După ce hodăiţele au ars, băieţii şi flăcăii se înşiră în rând, în frunte cu un vătaf, şi încep a striga, batjocorind mai cu seamă fetele rămase nemăritate sau feciorii rămaşi neînsuraţi în Câşlegi. Strigările sunt de felul acesta:
Olelie,
Olelie, 
Fata lui nenea Ilie
S-a uitat în iaz
Şi de ciudă şi de necaz
Că nu s-a măritat,
I-a ieşit pe piele vărsat.

                 *

Alo, more, more, 
Silito, silito, more, 
Uiuiu, pe deal în sus, 
Prind fetele mâţe-n jug;
Şi anume cin' le mână?
Fata lui N. N. cea bătrână.
Bate-o, Doamne, şi-o trăsneşte,
Că ea cum le mai plesneşte!
Bate-o, Doamne, şi-o detună,
Că ea tare le mai mână. 

                  *

Alo, more, more, 
Silito, silito, more, ,
Asta-i fata popii nost: 
Ţese pânză făr' de rost;
Printre iţe, printre spată,
Paşte-o iapă-mpiedicată,
Iar pe sulul dinapoi -
Şaptezeci de lăturoi,
Iar pe sulul dinainte,
Dracul le mai ţine minte.
     În Muntenia, acest obicei se numeşte Dihorniţa, Olelia sau Uralia.
     Începutul Postului Mare este a doua zi după Lăsatul Secului. Se face Spălăcania sau Spolocania, adică se spală toate vasele în care s-a gătit în ele de dulce înainte de post. În această zi se iau câinii în tărbacă sau se dau în jujău, ca să se facă (mai) răi.  
     Gâştele sunt îngrijite foarte bine, ca să nu le lipsească nimic. Tot în această zi se serbează şi Ciricul Păsărilor, ca să nu mănânce păsările sămânţa de cânepă.

                                                                                            Adrian Bucurescu
    

Geneza






A fost odată cum n-a fost:
Un întuneric fără rost,
Cum este astăzi şi nu este
Într-adevăr, dar şi poveste,
Şi cum va fi când va să vină,
Ascunsă-n noapte cea lumină.

A fost şi n-a fost la-nceput
Un sâmbure cam nevăzut,
Şi lumea toată, lămurit,
Din mugure ar fi-nflorit,
De n-ar fi fost un ger cumplit,
Cum nici că s-a mai pomenit,
De n-ar fi fost o noapte stinsă,
Cuprinsă, dar şi necuprinsă.

Şi zbuciumul zvâcnea-n tăcere,
Oprit de coaja de părere.
Un miez era Fătul Divin,
De nefiinţă încă plin,
Până ce-n taină-a fulgerat
Întâiul gând de ne-mpăcat.
Şi, mistuit de-o vrere rară,
El sparse greaua Lui povară.

Ce tunete, ce fulgere,
Ce hohote, ce plângere,
Dar ce cutremur, ce năhlape
Şi ce de flăcări peste ape,
Şi ce dulceaţă, ce venin
S-a-ntins din Sâmburul Divin!
Căci, într-o clipă, Nevăzutul
S-a întrupat în Începutul.

Dar Început să fi fost oare
Cel ce tânjise-n nemişcare?
Cine-L născuse? Care lujer?
Cine-L hrănise? Care uger?
Cine s-audă-ntâiul scâncet?
Cine să-I vadă sfântul zâmbet?
Şi-n scutec cine L-a-nvăscut
Pe-Cel-ce-n-are-Început?
O, dar nicicând nu s-a aflat
Această taină-n vreun leat!
Poate nici Pruncul n-are ştire
De prea duioasa amintire.

Căci, deşi mare, era mic,
Ştiinţă n-avea de nimic
Şi nici măicuţă să-L îndrume
În Sfântul Început de Lume,
Nici doică, nici nănaşi să-L ţină
Ca pe un Crai peste lumină.

Cum de s-a aflat,
Cum s-adevărat?
Suflet fără trup,
Matcă fără stup
Plânset fără gură,
Foc fără de zgură,
Văz fără lumină,
Lujer fără tină,
Auz fără tunet,
Boare fără suflet,
Milă fără lacrimi,
Cuget fără patimi?

Pruncul că dormea,
În somn că plângea,
În somn că zâmbea,
Frumos mai visa:
Tot gângănii multe,
Sprintene şi mute,
Strânse-n mineral,
Lănţuite-n mal,
Cercuri rânduite,
Lărgite, suite
Şi  bine ţinute
De vrăji neştiute,
Care, la un loc,
La Divin Soroc,
Se-ntrupau în flori
De scăpărători,
Şi-n dogoare plină
Revărsau lumină.

Ochii deschizându-Şi,
Se trezi El Însuşi
Întrupat din vis,
Crescut din abis,
Neştiind să-Şi spuie:
Aievea-i sau nu e?
Şi gândind-gândind,
Prea mult chinuind,
Clătină pe nume
Primul gând din lume
Şi-Şi dădu de veste:
- Eu sunt Cel-ce-este!

Ostenit-a ostenit
Pruncul-Cel-Neodihnit;
Pasămite răsărise
Împrejur muguri de vise,
Rai de flori, mirosnă dulce,
Unde capul să Şi-l culce.
     Şi din crini
     Clipeau lumini,
     Din lulpine -
     Doine line
     Şi din rouă -
     Rugă nouă.
Şi-adormind în dalbe flori,
Pe o perină de nori,
El visă copaci umbroşi,
Prea înalţi şi rămuroşi,
Şi din rodul lor să cadă
Suflete care să vadă,
Suflete care-n mişcare
Să se mute fiecare
Unde-or vrea, de-or fi să crească,
Foamea să şi-o potolească,
Setea să şi-o ostoiască,
Perechea să şi-o găsească,
Doi într-unu să trăiască
Până ce viaţă să nască.

Sufletele asfinţeau,
Mai călite se năşteau,
În şopârle se-ntrupau,
În ţărână se târau,
Alte-n peşti că înotau
     Prin oceane
     De mărgeane,
     Prin izvoare
     De odoare.
Alte-n păsări că zburau;
Mai trăiau, mai asfinţeau,
În gadine se-ntrupau;
Pasămite renăşteau,
Până-n oameni ajungeau,
Crai măreţi se primeneau,
Pământul că stăpâneau.

Vezi, de-aceea, pruncu-n mamă
Trece peste câte-o vamă,
Ba cu solzi, ba chiar cu coadă,
Până ce om să se vadă,
Până ce-n lume răsare
O făptură de mirare,
Pe doi paşi trecând prin viaţă,
În durere şi dulceaţă!
C-aşa-i omul: vis prea sfânt,
Ne'mplinit nici pre pământ,
Ci doar Îngere în Cer,
Lerui-Doamne-lerui-ler!




                  *

Dar Pruncul Sf\nt, trezit din vis,
De-atunci El ochi n-a mai închis,
Lăsându-i somnul omului
Şi tuturor rudelor lui.

Crescut deodată, luminat
Şi dumirit de gând curat,
El petrecu prin lumea nouă,
Ce încă mai dormea sub rouă,
Şi se-apucă de primeneală,
De-o limpede orânduială:

Făcu, deci, drumul stelelor,
Făcu şi drum planetelor,
Tot astfel şi cometelor,
Şi dete drumul clipelor
În ceasul cosmic lin să bată
Pe-a Veşniciei Sfântă Roată.

Într-un târziu, cam ostenit,
Găsi popas în Infinit;
La margine de drum ceresc,
Află şi globul pământesc,
Şi-n viitor privind duios,
Înfiorat de-un gând frumos,
Vîzând ce tot va fi văzut,
De mila omului durut,
El raza Soarelui atinse
De faţa Lunii celei stinse
Şi puse felinar de strajă
În noaptea ameţită-n vrajă,
Să ştie omul că-i vegheat
De ceruri, chiar când e-nnoptat.
Şi mai trimise prin văzduhuri
Făclii de stele peste duhuri,
Meteoriţi de scapără
Şi de-ntuneric apără.

Şi înainte de-a pleca
Spre ceruri de-a Se îndrepta,
El binecuvântă deodată
Peste planeta noastră toată;
Lăsând o lacrimă să pice
În somnul omului, El zice:
- Spre Mine gândul să-ţi întorni!
Cum îţi aşterni, aşa să dormi!
Tu singur soarta să ţi-o faci!
Cu tine însuţi să te-mpaci!
Şi, dacă vii neprihănit,
La Mine-n ceruri te-am primit,
Şi Înger vei trăi mereu
În chiar Palatul Sfânt al Meu!




Zicând acestea, S-a-nălţat,
De ţarină S-a-ndepărtat,
De-acum crescut - Supremă Fire,
A Lumii Îndumnezeire.

Îngerii atunci au mărturisit,
Cete de Îngeri în cor au strigat:
- Fiinţa Supremă dintâi S-a ivit
Incoruptibilă, fără păcat.

Eternă este şi necreată,
E fără seamăn, inteligibilă,
De daruri nu e influenţată,
Doar Frumuseţii îi e vizibilă.

Ea este Binele prin excelenţă,
Spre Adevăr ne călăuzeşte,
Inteligenţă din Inteligenţă,
Ea doar Dreptatea o-ndreptăţeşte.

Acest Zeu Suprem e şi Tatăl
Celor mai bune gânduri şi legi,
Conform Naturii El este, şi iată-L,
Perfect, Înţelept, Rege-peste-Regi!


                              Adrian Bucurescu