Leacuri arhaice
Una dintre cele mai importante plante de leac, în farmacologia magică românească, este iarba-lui-Tatin sau tătăneasa (Symphyrtum officinale), plantă din familia Boranginaceae, acoperită cu peri aspri, cu flori roșii-violacee sau roz. Crește prin lunci, prin fânețe umede, pe lângă drumuri și garduri, pe malul apelor.
Tătăneasa este întrebuințată aproape în toate ținuturile, în legături, pentru lecuirea scrântiturilor și fracturilor. În unele locuri, pentru fracturi la mâini și la picioare, rădăcina se spală, se taie în bucăți mici, se pune într-o oală cu apă și se fierbe până ce scade la jumătate. Se amestecă apoi cu făină de orz, se întinde pe o peticică, care să cuprindă toată fractura, se stropește cu spirt și se leagă, după ce se îndreaptă oasele la loc. Apoi se înfășoară cu cârpe, peste care se pun lopățele de lemn, care fixează mâna sau piciorul rupt. Legătura se ține 48 de ore, udându-se cu spirt. După aceea, se schimbă până se vindecă fractura. În Bucovina, rădăcina se prăjește în untură de porc sau cu lapte dulce de vacă și apoi se leagă cu ea fracturile. Este un medicament și împotriva vătămăturii. În cele mai multe sate, rădăcina curățită, tăiată în bucăți, se plămădește în țuică, din care se ia câte un păhăruț, de două-trei ori pe zi. Tot în Bucovina, se curăță și se spală o bucată de rădăcină, apoi se pune într-o sticlă cu rachiu și se astupă să nu răsufle; o altă rădăcină se pisează bine, se amestecă apoi cu ceapă pisată, cu un ou și cu tărâțe de grâu, care se pun într-o tigaie la foc, să se prăjească bine. Din acest amestec se face o turtă, care se pune pe o petică și se aplică pe locul unde-l doare pe cel vătămat. Bolnavul bea din rachiul preparat, de trei ori pe zi, în zori, la prânz și seara. Dacă vrea să se facă bine mai repede, trebuie să stea în loc, să nu umble mult, să nu lucreze, ca să nu stârnească mai rău vătămătura. Unele femei fierb rădăcina în apă, apoi o pisează mărunt, o amestecă cu făină de secară și fac o turtă, pe care o pun celor vătămați, dându-le să bea și din zeamă.
În Țara Oltului, împotriva urdinării, se fierbe tătăneasă în rachiu, cu chimen și sămânță de ștevie, și se dă bolnavului să bea. În Banat, rădăcina rasă în lapte se pune caldă împotriva diferitelor vătămături. În ținutul Beiușului, lujerul se împletește cu brâul-vântului (Lycopodium clavatum), iar cu această cingătoare se leagă bolnavul la șale, punând deasupra o cârpă caldă. Planta se fierbe și decoctul se amestecă cu spirt, în părți egale și se întrebuințează pentru frecții locale.
Iarba-lui-Tatin nu se culege oricum. În Țara Moților, ea se sorocește, alegându-se și însemnându-se marți seara plantele ce urmează a fi săpate. A treia zi, vineri dimineța, pe nemâncate, femeia care pregătește leacul se duce la plantele însemnate, și face trei mătănii, zicând:
Doamnă
Iarba-lui-Tatin,
Nu te iau de stricat,
Ci te iau pe tomnit,
Să strângi carne la carne,
Os la os,
Să le faci mai frumos
De cum o fost.
Apoi vorbește cu plantele și le spune pentru cine și de ce le sapă. Le scoate din pământ și le aduce acasă, le fierbe, și face cu ele legături la scrântituri și rupturi de oase. În ținutul Dornelor, bolnavii de Dânsele caută mai întâi șerpânță (Sedum acre) și o însemnează. Se duc după ea lunea, miercurea sau vinerea, cu pâine și sare, pe care le pun la rădăcina plantelor. Apoi descântă planta în gând. Descântecul este identic cu cel pentru tătăneasă:
Sfântă buruiană,
De Dumnezeu lăsat,
De mine însemnată,
Te cinstesc
Cu pâne și sare,
Ca să lecuiești,
Să dăruiești,
Cu leac,
Cu veac (...)
În multe ținuturi, iarba-lui-Tatin se întrebuințează împotriva bolilor de piept. Rădăcina rasă și amestecată cu miere se ia împotriva suspinului și hepticei, câte o lingură înainte de masă. În unele sate, plămădită în rachiu, se dă celor debili, ca să se îngrașe, câte un păhărel în fiecare dimineață. Rasă pe răzătoare și amestecată cu tărâțe, se dă vitelor bolnave, slăbănoage, și chiar sănătoase, în credința că ”se îndreaptă bine”. Se mai dă vitelor pentru îndreptarea laptelui.
Adrian Bucurescu
