La punctul de control al oraşului Urziceni, acolo unde se desparte şoseaua către Buzău de cea spre Constanţa, stătea de veghe sergentul-major Mantelipon Plevuşcă. Era o zi de Iulie înfiorător de caldă. Deşi amurgul era pe aproape, zăpuşeala era în toi. Parcă şi maşinile, toropite de Soarele nemilos, treceau mai încet. Sergentului-major îi era lehamite să le mai oprească. Ştergându-şi cu batista deja udă transpiraţia de pe gât, agentul de circulaţie se trase mai la umbra uriaşului „borcan” , de unde de obicei veghea la bunul mers al camioanelor, autoturismelor, motocicletelor, tractoarelor, căruţelor şi cărucioarelor cu butelii de aragaz. Uitându-se la ceas, constată cu năduf că mai avea destul până la ieşirea din schimb. Uf, pe deasupra mai era şi mahmur! Petrecuse până în zori cu prietena lui, Dolores Nicovală, şefă de tură la „Bărăganul”, şi, imprudent, băuse cu ea cam fără măsură. Înainte de plecarea la serviciu, îşi clătise gura cu apă de colonie, ca să nu-l miroasă şefii, dar, drăcia dracului, acum era nevoit să-şi potolească setea cu apă caldă. Ce, nu puteau ăştia să le dea şi lor un frigider la punctul de control?
De durere de cap şi de plictiseală, subofiţerul începu să vadă totul numai în galben. Uite, chiar acum un câine galben trece pe şoseaua galbenă – dar nu pe trecerea de pietoni! – şi se întinde cu limba scoasă la umbra galbenă a unui plop galben... Trei „Dacii” galbene trecură şi ele una după alta spre Bucureşti, dar sergentul-major nu se mai ridică de la umbra fierbinte...
Câinele se sculă şi începu să dea târcoale uriaşului plop galben. Subofiţerul se gândi că va trece timpul mai uşor dacă va număra de câte ori se va roti câinele galben în jurul plopului galben. „Şapte... treişpe... şaptişpe.. două-ş-trei. Ei, drace, mai dai mult târcoale p-aici?”, se cam supără miliţianul. La „două-ş-opt”, câinele se opri brusc şi sergentul-major se opri şi el cu numărătoarea, înciudat şi întrebător, fără să-i dea prin cap că, poate, bietul câine nu mai avea târcoale. Aşa, buimăcit, îl scoase din schimbul galben un echipaj galben, sosit într-o „Dacie” galbenă...
Maşina miliţiei plecă pe şoseaua dinspre Buzău. Mantelipon se aşeză cât mai comod pe bancheta din spate şi începu să picotească. Şoferul fluiera la volan pe melodia ultimului şlagăr de la Radio-Tv, „Cincinalu-n patru ani şi jumătate”. Când să vireze maşina la dreapta, ca să intre în Urziceni, motorul strănută, mai mârâi câteva secunde şi se opri. Furios, miliţianul de la volan, sergentul-major Ajoianei, deschise portiera şi coborî înjurând. Descinse şi cel din dreapta, plutonierul Mătărău. Ridicară capota şi-şi aplecară capetele asupra motorului.
În acest timp, Mantelipon se trezi, coborî amărât de întârziere şi se lungi în iarba de pe marginea şanţului. Lângă el păşteau priponiţi o vacă şi un viţel; stăpânul acestora se întinsese şi el mai încolo, la umba unui salcâm impunător ce străjuia şoseaua. Înjurăturile celor ce studiau maşina în pană dovedeau că încă nu-i găsiseră hiba.
-E de la carburator, auzi deodată miliţianul ce moţăia pe marginea şanţului. Surprins, se ridică într-o rână, dar nu văzu lângă el decât viţeluşul bălţat, care îl privea blajin. Se lungi iar în iarbă, plictisit peste măsură.
- Nu pricepi? E de la carburator, auzi Mantelipon chiar lângă el.
Enervat, sergentul-major se ridică din nou şi privi spre viţel. Numai dinspre parte acestuia se auzise glasul. „Aoleu, ce zăpuşeală a fost astăzi!”, gândi Mantelipon, aruncându-şi privirea tulbure spre tovarăşii săi, care trebăluiau fără spor în jurul maşinii.
- Îţi repet că e de la carburator, se auzi iar misterioasa voce. Miliţianul îşi întoarse brusc faţa spre viţelul care îl privea ţintă.
- Auzi, Ajoianei, vezi că la carburator trebuie să umblaţi, strigă Mantelipon, foarte nervos, spre cei de la maşină. Apoi îşi întoarse iar ochii spre viţelul care începuse iar să muşte iarbă cu botul lui fraged.
După vreo cinci minute, Plevuşcă se auzi strigat de plutonierul Mătărău:
- Mantelipoane, tu parcă nu le-aveai, bă, cu mecanica! De unde, dracului, ai ghicit, de-acolo din şanţ, că tocmai la carburator era chichiţa?
- De la viţelu-ăsta. El mi-a suflat, răspunse cel întrebat.
Tovarăşii săi râseră ca de o glumă bună.
- Hai, c-a pornit, îl invitară ei. Mantelipon se urni cu greu şi se îndreptă spre maşină. Apoi se răzgândi şi zise:
- Mi-am uitat ceva la postul de control. Duceţi-vă, că găsesc eu cu ce să vin!
- Treaba ta. Salut!
- Salut!
„Dacia” porni cu viteză spre oraş. Miliţianul ajunse posomorât lângă unchiaşul ce dormea la umbra salcâmului.
-Hei, tovarăşe, scoală!
Moşul, nici gând. Atunci, sergentul-major scoase fluierul şi şuieră tare.
Unchiaşul sări drept în sus.
-Actele la control, vă rog!
Moşul se scărpină cu dreapta după ureche şi zise năuc:
- Apoi, măi taică, io-s din Coşereni, d-acilea. N-am acte la mine, însă, dacă vrei, mergem în sat şi ţi le-arăt.
- Să vezi ce amendă îţi trag eu mătăluţă! Ce cauţi cu vitele pe şosea?
- Da’ nu e pe şosea, păcatele mele, e pe marnea şanţului.
- Şi cin’ ţi-a dat voie să deteriorezi spaţiile verzi?
- Nepoată-mea, primăriţa din Urziceni.
- Tovarăşa Vasilica Fâsâiac?
- Da, tăicuţule, chiar ea.
A fost rândul miliţianului să se scarpine după urechea dreaptă.
- Unchiule, schimbă el macazul, ai un viţel dăştept cum nu să află. Uite, am rămas în pană şi el mi-a... aaa... dat de-nţeles că defecţiunea e de la carburator.
- Şi nu era de la carburator?
- ?!?
Mantelipon ezită oarecum, după care întrebă:
- Se pricepe la maşini?
- Păi, cum nu, răspunse moşneagul zâmbind, păi, el toată vara a păscut pe marnea şoselei. A hi început să le cunoască.
- Tovarăşe, nu mi-l vinzi mie?
Moşul se cam miră:
- De, măi taică, io l-aş da, că nu prea mai am cu ce-l ţine, că nepoată-mea nu prea are timp de mine. Da’ vorbeşti sirios?
- Foarte serios.
- Păi, hai să facem actele. Trecem şi pe la cârciumă, îl luăm pe secretar de-acolo, şi mergem la sfatul popular. Pe dumneata n-o să te rifuze, chiar dacă e cam târziu.
- Hai!
Moşneagul se duse spre cele două vite, le scoase pripoanele, le mână pe stânga şoselei, şi plecară tuspatru, agale, spre Coşereni. Pe drum, viţelul nu mai scoase însă nicio vorbă.
*
* *
Încă nu răsărise Soarele, dar spre Manasia cerul se făcuse purpuriu, anunţând iminenta apariţie a măreţului astru. Vrăbii gureşe umpluseră curtea miliţiei de zarvă. Cu capul pe masa de la biroul de informaţii, locotenentul Tudose Stăncuţă, ofiţer de serviciu, aţipise fericit. Doar puţin timp îl mai despărţea de ieşirea din schimb. Şi asta nu era cea mai mare bucurie. Revanşa, mult visata revanşă asupra comandantului său sosise! „Dinamo” pierduse Cupa României la fotbal, în favoarea „Stelei”. În urma pariului încheiat cu şeful, alaltăieri, înfocatul stelist Stăncuţă trebuia să intre în posesia celor două mii de lei cu care pariase pentru meciul de ieri.
Locotenentul se trezi şi se întinse de-i pârâiră oasele. Auzise zgomote în dosul uşii, care se deschidea încet. Stăncuţă se frecă iute şi cu nădejde la ochi şi sări în picioare. Nu-i venea să creadă ce vedea. Din uşă îl privea un cap de viţel!
-Ho, boală! Nieee, strigă ofiţerul de la ghişeu.
Uşa se deschise de tot, şi viţelul, ferindu-se, intră în sediu. În urma lui se ivi sergentul-major Plevuşcă, zâmbind şi agitând un băţ de salcâm.
- Să trăiţi, tovarăşe lent!
- Mantelipoane, ai înnebunit complet? Acum trebuie să vie şeful.
- Păi, pe dumnealui l-aşteptăm şi noi. Ştiu că-i şucărit c-a pierdut „Dinamo”, şi d-aia i-am adus un meşter pe cinste. Cel mai tare mecanic-auto din judeţ.
- Bă, tu ai băut de dimineaţă.
- Ei, am luat şi eu un păhărel de vişinată. Se merita. Am făcut cea mai bună afacere din viaţa mea.
Stăncuţă îl privi aiurit.
- Bă, sergent-major, de mult am vrut să te-ntreb: de ce-ţi zice ţie Mantelipon? Ce nume mai e şi-ăsta?
- Păi, pe naşă-meu îl chema Pantelimon. Mie mi-au greşit numele pe certificatul de naştere, că toţi erau băuţi. Şi-am rămas aşa, Mantelipon, răspunse Plevuşcă, abia stăpânindu-şi veselia.
- Aha!
Locotenentul rămase trăsnit. Apoi, revenindu-şi, se răsti:
- Scoate imediat mamiferul de-aici!
-Nu, tovarăşe lent, permiteţi să raportez: i l-am adus lui şeful.
- Bă, tu eşti zdravăn la cap?
- Da, să trăiţi, mulţumesc de-ntrebare. Eu ca eu, dar viţelul e şi mai zdravăn.
În toiul disputei lor, auziră o pereche de cizme bătând milităreşte pavajul. Pe uşă intră locotenent-colonelul Bălmăjoiu, comandantul Miliţiei Orăşeneşti, vânăt la faţă. Stăncuţă luă poziţia de drepţi şi salută îngrozit:
-Să trăiţi, tovarăşe colonel! În timpul serviciului meu nu s-a-ntâmplat nimic deosebit.
Comandantul holbă ochii spre viţel. Plevuşcă salută şi el:
- Să trăiţi, tova...
- Cum, bă, Stăncuţă, nu s-a-ntâmplat nimic deosebit? Păi, ce-i cu fiara asta aici? întrebă Bălmăjoiu, tremurând de furie.
-Eu, să trăiţi, am adus acest pui de vacă, cel mai bun mecanic-auto din judeţ. Cred că trebuie să-mi decontaţi banii care i-am dat pe el.
- Cuuum? Ceee? zbieră Bălmăjoiu. Duhneşti a butoi. Ar trebui să-ţi faci harakiri. Îţi baţi joc de Miliţia Republicii Socialiste România?
- Nu, să trăiţi... bâigui Plevuşcă, uimit de reacţia superiorului. Am vrut să vă fac o surpriză.
Comandantul simţi că se îneacă de necaz. Dădu din mâini a lehamite şi o luă la pas spre biroul său. Intră şi trânti uşa după el. Câteva bucăţi de tencuială se desprinseră de pe pereţi. Uşa se deschise iar şi Bălmăjoiu răcni dinlăuntrul biroului:
- Lent Stăncuţă, fuga marş la mine!
- Ordonaţi! răcni şi Stăncuţă şi alergă la datorie...
*
* *
Cam la o săptămână după aceste întâmplări, Mantelipon Plevuşcă, în civil, păştea viţelul pe malul Ialomiţei. Degradat şi trecut în civilie, se trezi fără niciun rost pe lume. Ba, adeptă a uniformelor, Dolores îl părăsise şi ea, fâţâindu-se acum prin oraş alături de sergentul-major Ajoianei. „O nenorocire nu vine niciodată singură”, filosofă Mantelipon. Şi viţelul îl dezamăgise. Deunăzi, îl dusese în curtea unui vecin căruia i se stricase maşina. Îl trăsese pe viţel de lanţ în jurul rablei, dar acesta refuzase să-şi dea vreo părere. Vecinul trântise poarta prea tare după plecarea vizitatorilor, iar lui Mantelipon i se păruse că aude în urmă ceva despre spitalul de la Bălăceanca. Oftă amărât. Nu prea avusese noroc în viaţă. La ei, în satul Pupezeni, tovarăşii de joacă îl luau mereu peste picior. După ce mai crescuse, tatăl său îl trimisese în lume, sfătuindu-l:
-Mantelipoane, du-te la militărie! Ai şi tu o calitate: eşti ascultător.
Soarta îl aruncase la miliţie, în târgul de câmpie. Cumpărase de curând o căsuţă, şi era mulţumit că nu intrase în planurile de demolare. Ce necaz a dat peste el şi cu viţelul ăsta! I-a distrus cariera şi nu va mai ajunge niciodată plutonier-major. Gândindu-se mai bine, îşi zise că de fapt numai Dolores l-a terminat. Ea îl nărăvise la băutură. „Lasă că-l văd eu şi pe Ajoianei mâine-poimâine civil!”, se mai consolă el. Se hotărâse. Deseară va duce viţelul cu pricina în oborul unui ţăran din Manasia şi i-l va lăsa ăluia să se descurce cum o şti. Se făcuse de amiază. Mantelipon despriponi animalul şi se îndreptă spre casă, trăgând pacostea după el.
Numai că ţăranul, îngrozit de apariţia viţelului în ograda sa, fiindcă nici nu prea avea cu ce-l ţine şi era şi interzis să-l taie, umblase din om în om şi, aflând al cui era, i-l înapoie stăpânului.
Într-o zi, bând o bere la cârciuma de-i zicea „Pufoaica ruptă”, de la marginea oraşului, ex-miliţianul vorbise cu un pietrar, care avea „ARO” şi remorcă, să ducă viţelul spre Colelia, în inima Bărăganului, să nu mai ştie nimeni al cui este.
*
* *
Aşa că, pe la miezul unei nopţi de August, un „ARO” argintiu trăgea o remorcă pe şoseaua Bucureşti-Constanţa. La intrarea în comuna Căzăneşti, maşina o luă la stânga, apoi peste calea ferată. În fine, până ce să ajungă la Colelia, o coti pe un drum, oprindu-se la marginea unui lan de porumb. Pe cer tremura o mare de stele. Viţelul fu dat jos, şi Mantelipon îl atinse duios cu mâna dreaptă între corniţe, apoi îşi luă bun-rămas:
-Adio. Fii fericit!
Oamenii se urcară în maşină. Până să pornească din nou motorul, auziră limpede:
-La revedere. Drum bun!
Şoferul privi surprins spre Mantelipon şi vru să coboare.
-Nu. Nuuu! ţipă cu spaimă fostul miliţian. Mână, mână mai repede! O să-ţi spun eu ce şi cum.
Din ce în ce mai uimit, pietrarul porni motorul. Deşi în toiul nopţii, tot arşiţă era.
Adrian Bucurescu
