Spre murgul serii macii sunt tulburați!
Secara toată freamătă ca mine.
De ce ne simțim uneori vinovați,
fără niciun motiv de rușine?
Mă scald adesea în nopți cu lună,
în vânătul lac mă scufund.
Pești de fosfor împrejur mi se-adună,
însă eu doar de lume m-ascund.
Apoi îmi fac într-o scorbură pat.
Licurici îmi stau de veghe târziu.
Bufnițe ascult netulburat,
până ce cad într-un somn vioriu.
Și astfel visez ploaia pieziș,
lovindu-i zăvoiului crengile,
și care, spălându-i pe oameni în vis,
le ucide simbolic fărădelegile.
Adrian Bucurescu
