miercuri, 24 februarie 2016

Facerea Lumii





          Mitologie română


     Ca orice mitologie, şi cea românească încearcă să explice toate tainele Lumii. Astfel, în popor se spune(a) că, la începutul începutului, înainte chiar de Dumnezeu, nu era decât întuneric beznă; nici Soare, nici Lună, nici stele, nici pământ, ci doar o mare de apă, ce se întindea în tot hăul nemărginit. Stătea această apă nemişcată, ca o oglindă. Cândva, nu se ştie când şi cum, căci nu era nimeni să vadă, apa a început să se mişte, încet-încet, ca şi cum ar fi suflat cineva pe suprafaţa ei. S-au ivit atunci cercuri mari, ca nişte unde pe lac. Izbindu-se cercurile acestea unele de altele, au făcut valuri pe luciul întunecat al acestei ape necuprinse. Valurile înspumate au purtat spuma de colo-colo, adunând-o în ostroave albe. Mişcându-se necontenit, valurile au fost împinse înspre mijlocul acestui noian de ape, unde s-au adunat şi s-a strâns toată spuma, ca o floare uriaşă de nufăr. În această spumă, s-au rătăcit un fluture şi un vierme, care se zice că ar fi venit din lumea de sub noi, de pe alte tărâmuri. De la o vreme, fluturele Şi-a lepădat aripile şi S-a întruchipat într-un fecior frumos, care lumina prin întunericul din jurul lui. Şi Acesta a fost Dumnezeu. La un timp după asta, s-a prefăcut şi viermele într-o făptură, în Diavolul. La început, a avut şi el înfăţişare de om, doar că nu lumina. Şi, pentru că se născuseră cam la fel şi erau atunci singurele fiinţe din acest nesfârşit hău de apă şi beznă, trăiau la început în bună înţelegere. Iar Dumnezeu S-a apucat să facă toate cele câte sunt în cer, pe pământ şi în ape...
     Cu privire la Facerea Lumii, marii preoţi ai Daciei erau mult mai lămuriţi, conducându-se încă din vremuri imemoriale după ceea ce astăzi ar fi celebra teorie a Big-Bang-ului. "Protocronism", se vor grăbi unii semidocţi să urle. Da, şi ce dacă? Adevărurile, veacuri de-a rândul ascunse, oricum vor ieşi la iveală, ca orice adevăr.
     La Jupa, judeţul Caraş-Severin, a fost descoperită o inscripţie pe o coloană de marmură, în limba dacă, scrisă cu litere latine. Şi, pentru că latina nu nota sunetul Ă, specific dacei, acesta nu e notat nici în textul de la Jupa, permiţând astfel mai multe lecturi. Iată inscripţia: MARTI.AVGIPR.SALVTE.IDIN. O lectură a textului este aceasta: MAR TIA V(Ă)G P(Ă)R(Ă) SALUT E IDIN. Traducerile: 1. Dumnezeu a făcut Universul, eliberând Focul din strânsoare. 2. Zeul a creat totul, eliberând (ridicând) Energia (Căldura) din încleştare. Lexic: MAR "Universul; Lumea; Tot; Întreg; Absolut"; cf. rom. mare; mereu; rus. mir "lume"; TIA "Zeu; Dumnezeu"; cf. grec. Theos, lat. Deus "Zeu; Dumnezeu; stăpân; domn"; V(Ă)G "a face; a crea"; cf. rom. a face; P(Ă)R(Ă) "Foc; Căldură; Energie; Forţă"; cf. rom. pară (de foc); vară; fier; lat. ferum "fier"; SALUT "a elibera; a slobozi; a ridica; a salva"; cf. rom. salt; a sălta; lat. salus, salutis "salvare; mântuire"; IDIN "Strânsoare; Adunare; Încleştare; Sforţare; Abţinere; Oprire"; cf. rom. a (se) aduna; idenie "încercare"; ajun; a ajuna; hodină; a se hodini.
     Frământat mereu de marile probleme ale Cosmosului, Mihai Eminescu ne-a lăsat o superbă imagine a Începutului Lumii, în "Scrisoarea I". Chiar dacă a pornit, prin intermediul limbii germane, de la imnurile indice, geniul său poetic depăşeşte cu mult originalul. Magia tărâmului natal l-a făcut să gândească precum marii preoţi ai Daciei. Cine, în literatura universală, a mai scris asemenea minunăţii de versuri? Iată-le:
     La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
     Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
     Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
     Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
     Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
     N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
     Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
     Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
     Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
     Şi în sine împăcată odihnea eterna pace!...
     Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
     Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl...
     Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
     E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
     De-atunci negura eternă se desface în făşii,
     De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
     De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
     Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
     Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit
     Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit (...)
          Oare ce-o fi gândit Dumnezeu, când, cu Divinii Săi Ochi, va fi citit aceste stihuri româneşti?


                                                                                                             Adrian Bucurescu