Balada maeștrilor
În dăsagi, pe umăr, văru-meu Păcală
Aducea-n tîrg ouă și smîntînă-n oală.
Numărînd la mînă cît e săptămîna,
Cumpănea cu ouă brînză și smîntîna,
Și pornea de joia și cu bulzi de caș,
Să-i ajungă vineri marfa în oraș,
Cînd, din casă-n casă, pentru fiecare
Domn, avea vreo turtă și prin buzunare.
Advocați și doftori și adeseori
Cîntăreți și pictori, dascăli și actori.
Dintr-un timp aude un cuvînt ciudat,
Care fuse-aproape greu de învățat.
Cînd vorbeau de scară-n uși ori pe ferestre,
Domnii, mușteriii, își ziceau ,,maestre”.
Cîte cinci și zece de-astfel de pedeștri,
Adunați la poartă, toți erau maeștri.
,,Ce-o mai fi și asta ? se-ntreaba Păcală,
Că- n-am auzit-o-n piață, nici la școală.
Poate-n capitală este și rămîne,
Ca-n Găiești, cum fuse ,,neică” sau ,,jupîne”.
Dar văzu că vorba ,,maestre” stîrneste
O înviorare, parcă-i franțuzește,
Și la bătrînețe și la tinerețe.
El, un an de zile puse să o-nvețe.
Cei chemați cu vorba care i se spune
Înfloresc în sine-ndată. Ce minune !
Cum le zici ,,maestre” în ce-aveai de spus,
Gîtul li se-nnalță de trei ori mai sus,
Omul e mai ager, mai vioi, mai sprinten,
Ca un roib agale, îndemnat de pinten.
Și Păcală-și zise: ,,Vorba asta scurtă
E ca mîngîierea porcului pe burtă.
E cu farmec dulce și, din strîmb ori ciung,
Simți că te lățește și te face lung.
Insul se mîndrește, limba-i se deznoadă
Și ia vînt și, vesel, dă-n nădragi din coadă.
Măi, ce bine-mi prinde !
Am aflat și harul
Să-mi pui în picioare bine și măgarul.
Cum ajung acasă, văd eu cît îi este
De fudul auzul, și-o să-l strig : Maestre !”
Tudor Arghezi
