Iubito, nu mă-ntrece tu-n tristețe
căci foarte-mi pare rău că mă întreci
de-mi țipă dorul ca pe-un câmp pustiu.
N-aprinde tu în gene lacrimi! Nu!
Ci mi se pare-atunci că-n ceață treci
și trupul ți se pierde fumuriu
și ireal ți-e părul castaniu
și dintr-odată-n vis te primenești.
Și din tristețea ta-nflorește viu
un trandafir albastru-n spinii reci
pe care roua tremură frumos.
Și mă întreb mirat: în somn să fiu
când văd că-n spinii zorilor tu-ncerci
să-ți pieptăni părul lung și castaniu?
Adrian Bucurescu
