Leacuri și rosturi daco-române
Plin de miracole, graiul getic leagă modesta urzică de tragica împărăteasă atlantă, EURYDIKE, iubita soție a lui Orfeus. Iată cum stau lucrurile: E U RYDIKE înseamnă ”Cea care se înalță; Care este Măreață; Care e Mărinimoasă; Care e Ocrotită; Care se apără; Care se bate; Care se împunge; Care e Agresată; Care e Supărată; Care se taie; Care se desparte; Care se înțeapă; Cea cu (din; pe, la; în) Vârf; Care este Sus; Care e Superioară; Care e Cultivată; Care are Rădăcină; Care e Hrănitoare; Care este Întremătoare; Care e Vindecătoare”; cf. rom. ea; a - art. hot. adj.; a (se) ridica; ortac; herțeg ”duce; voievod”; arțag; a se hurduca; artig ”bucată mare de carne; piciorul întreg al unui animal”; a se rătăci; urzică; a urzica; ridiche; Reteag (loc.); Iordache, Rodica (n.); latin. urtica ”urzică”; radix, -icis ”rădăcină”; alban. ortek ”avalanșă de zăpadă”; got. hrotheigs ”glorios”; germ. Herzog ”duce; conducător al oastei”; rus. raduga ”curcubeu”.
Despre Eurydike, legendele antice povesteau că era o nimfă a copacilor, adică o driadă, și a devenit iubita și soția marelui cântăreț și profet, Orfeus. Aceleași legende spuneau că Eurydike a pierit mușcată de un șarpe veninos, stârnind astfel marea durere a lui Orfeus.
Ca un ecou al denumirii imperiale a urzicilor, în flora României avem și un soi numit urzica crăiască. Și cum se va vedea, urzica are unele calități sugerate de denumirea de E U RIDYKE. Ea crește prin locuri ruderale, pe lângă garduri, marginea pădurilor, tăieturi, prin grădini și șanțuri. Planta conține tanin, vitaminele A, C, K etc. Urzicile sunt întrebuințate primăvara în alimentație. Fibrele lor liberiene, din tulpinile bine dezvoltate, se folosesc ca fibre textile, mai ales pentru confecționarea sacilor.
Rădăcina și părție aeriene ale urzicii se foloseau pentru vopsitul în galben. În ținutul Tutovei, rădăcinile se spălau, se pisau și apoi se puneau la fiert în borș proaspăt. După ce se obținea zeama colorată, se lăsa să se răcească, se punea în ea piatră acră și apoi sculurile de lână, care se țineau o zi-două, până primeau culoarea dorită. În ținutul Sucevei, se culegeau frunzele tinere și se fierbeau în apă, până se colorau bine, apoi se introduceau în ea sculurile de lână, care înainte se împietreau în zer și piatră acră.
Ceaiul din frunze și vârfurile florifere, îndulcit cu mierea sau zahăr, se folosea împotriva tusei, nădușelii și durerilor de piept. Unii amestecau floarea de urzică cu miere și fagure alb, luând din ea câte o linguriță, ca leac de tuse și dureri de piept. Decoctul rădăcinii și al frunzelor se mai lua la tuse cu sânge, hidropizie și hemoragii. Decoctul frunzelor se mai lua pentru greutate la inimă și leșin. De ciumă se făceau oblojeli cu urzici fierte, cu frunze și rădăcini. În multe părți, se foloseau împotriva frigurilor. La friguri de trei zile, se punea într-un pahar rachiu, floare sau sămânță de urzică pisată și se dădeau bolnavului, când îl prindea frigul. Prin împrejurimile Careiului, ceaiul din părțile aeriene se folosea în amigdalite și împotriva palpitațiilor.
În Bihor, urzica se ducea în casă, înaintea altor plante, flori de câmp, ca să nu aibă parte de purici. Prin alte părți, urzicile se fierbeau, cu alte plante, în lăutorile ce se făceau pentru spălatul pe cap.
În primăvară, când se restrângeau rezervele de hrană și începea Postul Mare, urzicile aveau un rol important în alimentație, ca fortifiant al organismelor slăbite, subnutrite. Faptul a generat credințe și practici diferite. Valoarea lor nutritivă a fost intuită demult; de aceea, peste tot se spune că înnoiesc sângele, întăresc. Unii făceau o cură de urzici fierte, ori de urzici, ștevie, fumăriță și trei-frați-pătați. Se lua câte un pumn din aceste plante, se fierbeau și din zeamă se lua, de trei ori pe zi, pe nemâncate, câte două linguri pline, timp de 15-20 de zile. Ca să fie mai plăcută, unii o luau cu zeamă de carne de vită sau de găină și în acest timp nu mai luau băuturi spirtoase și vin, nu mâncau sărături sau acrituri. În unele sate din Bucovina, când mâncau întâia dată urzici, spuneau: ”Atunci să mă doară în pântece, când va face femeia mânz și iapa, copil!”. Când se ducea prima îmbucătură la gură, se mai zicea și: Bucate noi în gură veche!
Se spunea că urzica-i buruiana lui Marț-Mărțișor, că e ca și Marț de iute și tare, cine o mănâncă se întărește. În multe sate, hrănirea cu urzici în anumite zile a fost legată de diferite credințe. Astfel, se mai spunea că de ziua Dochiei e bine să mănânci urzici, ca să nu te muște puricii. Urzica se dă în gura foamei, zice un proverb popular, deoarece sărăcimea cu ea își astâmpăra foamea, dușmanul ei cel mai mare, mai cumplit, mai neâmpăcat.
Urzicatul
În multe zone, la o anumită dată, femeile se sculau de dimineață, luau o sită sau un ciur și o pereche de foarfeci și plecau la cules de urzici, pe care le tăiau cu foarfecele sau le rupeau cu unghiile degetului mare și ale celui arătător, le scuturau și le puneau în coșulețul adus cu ele, zicând:
Urzică,
Burzică,
Nu mă mușca,
Că-i mama a făta,
Toată te-a mânca!
Apoi se duceau acasă cu ce culeseseră și-i urzicau pe toți ceilalți, ca să fie iuți peste an, harnici. Urzicatul continua în cursul zilei, fiind și o distracție mai ales pentru tineret. Un smoc de urzici, legat în vârful unei prăjini, avea și unul din flăcăii îmbrăcați în frunze, care cutreierau satele din unele zone și jucau prin curți, iar cu urzicile mai dădeau după cei ce se strângeau în jurul lor, cu mâinile ascunse, după cei ce-i întâlneau pe drum, ce stau pe la răspântii.
Urzicatul se mai practică și astăzi prin unele sate, urzicate fiind mai ales fetele de măritat.
Nunta Urzicilor
Prin Nunta sau Măritarea Urzicilor, în tradițiile noastre, se înțelege înflorirea acestora și încetarea lor de a mai fi apoi bune de mâncat. După spusa unora, Nunta Urzicilor cade în ziua de Buna Vestire, iar după a altora, în ziua de Florii. Cei mai mulți însă susțin că ea cade în Joia Mare. Într-una din aceste sărbători, fetele de măritat se duceau în pădure și culegeau flori de primăvară, făcându-și din ele cununițe, în care împleteau și urzici, ca să fie iuți, adică harnice, când vor deveni neveste.
Ciudatul eveniment al Nunții sau Măritării Urzicilor vine din străvechime, unde este atestat și numele feminin trac URSICINA, care nu avea nicio legătură cu urzicile, fiind denumirea unei Zâne a Apelor, căci UR SICI NA însemna ”Care întoarce Corăbiile; Unde întorc Navele”; cf. rom. a (se) suci; naie ”barcă; navă; corabie; luntre”. De aici a rămas denumirea actualului municipiu Urziceni, căci acolo, doar până la un cot al Ialomiței, înaintau corăbiile, pe vremea când râul, după spusele lui Vasile Pârvan, în ”Getica”, era navigabil. Etimologia populară ”a tradus” între timp numele în URSIC INA ”Trecerea Urzicilor” sau ”Împlinirea Urzicilor”; cf. rom. urzică; an; uină ”mătușă”; latin. ineo ”a se duce în (la); a porni la”; alban. ane ”latură; margine”; rom. a se răzghina ”a se desface crengile de trunchi, sub greutatea fructelor”, De aici sintagma URSIC INA a mai fost înțeleasă și ca ”Întărirea Urzicilor” și ”Întrecerea Urzicilor”, apoi ca ”Petrecerea Urzicilor”; cf. rom. urzică; ină ”fibră”; ana ”frânghie pescărească; oină; alban. hyjni ”divinitate; zeu”; grec. ana ”în sus”. Din această ”petrecere” provin și Urzicatul și Nunta Urzicilor. Aceste datini sunt, poate, și un ecou al unui tâlc de la E U RIDYKE ”Care (se) înțeapă”.
Adrian Bucurescu
Bibliografie:
Adrian Bucurescu - Enigma Atlanților, Ed. Axa, 1998;
Adrian Bucurescu - Dacia Magică, Ed. Arhetip, 1999;
Valer Butură - Enciclopedie de etnobotanică românească, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1979;
Simion Florea Marian - Sărbătorile la Români, vol. II, Ed. Fundației Culturale Române, 1994.
