Ruinele Mânăstirii Chiajna. Foto: Florin Eşanu

Fierul

          Mitologie românească

     În credinţele noastre populare, fierul are o importanţă deosebită. Cu o bardă poţi ameninţa norii şi-i poţi alunga în altă parte; cu un cuţit înfipt în pământ poţi abate grindina; cu o bucăţică de fier, azvârlită în calea vântului, poţi potoli vântul, ba chiar şi vârtejurile, doar scuipând spre ele şi rostind: Fier!
     Într-un descântec bucovinean, ni se dezvăluie un straniu tărâm al fierului:
La stânca de fier,
O pasăre de fier
O scos pui de fier,
Cu aripi de fier,
Cu clobanţ de fier.
Puii o prins a ţipa
Şi a se văicăra
Că n-au ce mânca
Şi cu ce se adăpa.
     În descântecul respectiv, Maica Preacurată o sfătuieşte pe pasărea de fier să-şi ia puii de fier şi să se grăbească spre N., care este bolnav; puii se vor hrăni cu bolile lui şi el se va vindeca.
     În multe descântece se întrebuinţează cu precădere cuţitul de fier. Se învârte în jurul locului unde este boala, se atinge cu el în cruciş; se înfige în pâine caldă. Se folosesc şi două cuţite încrucişate. Sunt mai multe feluri de cuţite: de găsit, de furat, spurcat, alămat etc. Cuţitul cununat are o deosebită importanţă; acesta este cuţitul care a stat în sânul miresei la cununie. Se întrebuinţează şi cuţit cununat de şapte ori şi cuţit cununat de nouă popi. După ce s-a descântat, cuţitul se împlântă după uşă ori altundeva. În unele sate, după ce se descântă de junghi, cuţitul se înfige în pământ, unde unele descântătoare îl ţin cam jumătate de ceas, iar altele îl ţin trei zile; dacă, atunci când îl scoate, cuţitul e ruginit, e semn că bolnavul nu mai are leac.
     Se spune că, dacă vezi zburând pe prăjină un flăcău vrăjit de ursită, împlânţi un cuţit în pământ, rosteşti nişte vorbe magice, şi flăcăul se lasă la pământ şi cere apă. Atunci poţi vorbi cu el, iar dacă vrei să-i dai drumul - de milă, spun cei care povestesc, - căci prea se zbate, scoţi cuţitul din pământ, şi flăcăul se ridică iarăşi, urmându-şi calea către aceea care-l cheamă!
     Cuţitul e bun şi pentru alungarea puricilor. Când o femeie nu poate naşte şi se zbate în dureri, bărbatul ei ocoleşte casa cu toporul în mână, ameninţând, sau înfige două topoare cruciş, în vreun stâlp al cerdacului sau într-o grindă ori în prag. Tot aşa se procedează când un om nu poate muri şi se luptă. În ambele cazuri, se crede că duhurile rele se împotrivesc, şi naşterii şi morţii, deci oamenii încearcă să le alunge.
     Îndată ce se naşte copilul, moaşele descântă de deochi şi leagă firul roşu al deochiului, apoi îl bat cu o bucată de fier - un cui, un cuţit sau un ac - deasupra uşii. În Bucovina, bat un cui, în Moldova, înfig un ac, în Ardeal, un topor în prag, şi tot în prag împlântă un cuţit moaşele aromânce şi istroromânce. Când moare un om, se împlântă un cuţit sau un topor în grindă şi rămâne aşa până când se întorc oamenii de la îngropăciune.
     Într-un descântec din Bucovina, bolnava scapă de boală cu ajutorul Arhanghelului Mihail, care, împreună cu o ceată alcătuită dintr-un cal negru, "pantanog", nouă urşi şi nouă ogari, se luptă cu Ceasul Rău:
Nicăiri nu l-o aflat
Decât numai  în trupul lui N.
Aflatu-l-o,
Săpatu-l-o,
Tăiatu-l-o,
În cuptorul de fier aruncatu-l-o,
Cu cociorvă de fier înturnatu-l-o,
Cu pilug de fier pisatu-l-o,
Din piuă de fier scosu-l-o,
În sită de fier aruncatu-l-o,
Cu dânsa cernutu-l-o,
Cu dânsa vânturatu-l-o,
Să nu se aleagă nemică 
Din ceasul cel rău,
Cum nu se alege nemică
Din pulberea de pe drum.
N. să rămâie curată!

                                                    Adrian Bucurescu