Mesagerii la Zalmoxis
Cea mai veche atestare a Călușului este aceea din ”Descrierea Moldovei” de Dimitrie Cantemir, în capitolul ”Despre năravurile Moldovenilor”:
”Jocurile sunt la Moldoveni cu totul altfel decât la celelalte neamuri. Ei nu joacă doi sau patru inși laolaltă, ca la Franțuji sau la Leși, ci mai mulți roată sau într-un șir lung. Altminteri, ei nu joacă prea lesene decât la nunți. Când se prind unul pe altul de mână și joacă roată, mergând de la dreapta spre stânga cu aceiași pași potriviți, atunci zic că joacă hora; când stau însă într-un șir lung și se țin de mâini așa fel că fruntea și coada șirului rămân slobode și merg împrejur făcând felurite întorsături, atunci acesta se numește cu un cuvânt luat de la Leși ”danț”. La nunți, înainte de cununie au obicei să joace în ogrăzi și pe ulițe în două șiruri, unul de bărbați, iar celălalt de femei. La amândouă se alege o căpetenie, un om bătrân și cinstit de toți, care poartă în mână un toiag poleit cu aur sau unul pestriț, legat la capăt cu o năframă cusută frumos. La pasul cel dintâi una dintre căpetenii trage pe ceilalți, care trebuie să vină după ea, de la dreapta spre stânga, cealaltă îi trage de la stânga spre dreapta, astfel încât ajung să stea față în față; după aceea se întorc spate la spate, apoi se învârtesc fiecare șir în șerpuiri arcuite și, ca să nu se încurce, se mișcă așa de încet, încât mai că nu se poate vedea că șirurile se mișcă. În amândouă șirurile fiecare își ia locul după rangul lui. Jupânesele și jupânițele boierilor au locul după starea bărbaților și părinților lor. Totuși căpetenia are totdeauna locul cel dintâi, locul al doilea îl ia nunul, iar pe al treilea, mirele. Aceleași locuri le iau în șirul femeilor nuna și mireasa, chiar dacă acestea sunt într-o stare mai de jos decât celelalte. Până la urmă, însă, cele două rânduri se amestecă și joacă roată, în așa chip că fiecare bărbat însurat ține de mâna dreaptă pe nevasta lui, iar holteii țin fiecare de mână câte o fată de seama lor și le învârtesc împrejur. Uneori hora se învârtește în trei colțuri, în patru colțuri sau în forma unui ou, după voia și iscusința căpeteniei. Afară de aceste feluri de jocuri, care se joacă pe la sărbători, mai sunt încă alte câteva aproape un eres, care trebuie alcătuite din numerele fără soț 7, 9 și 11. Jucătorii se numesc călușari, se adună o dată pe an și se îmbracă în straie femeiești. În cap își pun cunună împletită din pelin și împodobită cu flori; vorbesc ca femeile și, ca să nu se cunoasă, își acoperă obrazul cu o pânză albă. Toți au în mână câte o sabie fără teacă, cu care ar tăia îndată pe oricine ar cuteza să le dezvăluiască obrazul. Puterea aceasta le-a dat-o o datină veche, așa că nici nu pot să fie trași la judecată, când omoară pe cineva în acest chip. Căpetenia cetei se numește stariț, al doilea pimnicer, care are datoria să întrebe ce fel de joc poftește starițul, iar pe urmă îl spune în taină jucătorilor, ca nu cumva norodul să audă numele jocului mai înainte de a-l vedea cu ochii. Căci ei au peste o sută de jocuri felurite și câteva așa de meșteșugite , încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul și parcă zboară în văzduh. În felul acesta petrec în jocuri necontenite cele zece zile între Înălțarea la Cer a lui Hristos și sărbătoarea Rusaliilor și străbat toate târgurile și satele jucând și sărind. În toată vremea aceasta ei nu dorm altundeva decât sub acoperișul bisericii și zic că, dacă ar dormi într-alt loc, i-ar căzni pe dată strigoaicele. Dacă o ceată de acestea de călușari întâlnește în drum alta, atunci trebuie să se lupte între ele. Ceata biruită se dă în lături din fața celeilalte și, după ce fac învoieli de pace, ceata biruită este supusă celeilalte cete vreme de ani. Dacă vreunul este omorât într-o astfel de împrejurare, nu se îngăduie judecată și nici judecătorul nu întreabă cine a săvârșit fapta. Cine a fost primit într-o asemenea ceată trebuie să vină de fiecare dată, vreme de nouă ani, în aceeași ceată; dacă lipsește, ceilalți zic că îl căznesc duhuri rele și strigoaicele. Norodul lesne crezător pune pe seama călușarilor puterea de a izgoni boli îndelungate. Vindecarea o fac în acest chip: bolnavul îl culcă la pământ, iar călușarii încep să sară și, la un loc știut al cântecului, îl calcă, unul după altul, pe cel lungit la pământ începând de la cap și până la călcâie; la urmă îi mormăie la urechi câteva vorbe alcătuite într-adins și poruncesc boalei să slăbească. După ce au făcut aceasta de trei ori în trei zile, lucrul nădăjduit se dobândește de obicei și cele mai grele boli, care s-au împotrivit lungă vreme meșteșugului doftoricesc, se vindecă în acest chip, cu puțină osteneală. Atâta putere are credința până și în farmece”.
Originea geto-dacică a Călușului este mai presus de orice îndoială, denumirea lui venind de la COLOSSAE, oraș în regatul tracic Phrygia, și de la CALESIOS, atestat ca numele unui luptător trac în războiul troian. Iată și traducerea literală a acestor termeni: CO LOSSAE, CA LESIOS ”Care dansează; Care joacă”; cf. rom. că; latin. quis ”cine; ce”; lusio ”joc; joacă”; lusus ”joc”. Alte sensuri ale acestor sintagme erau ”Care sare; Care (se) înalță; Care (se) întrece; În Creștere; Care (se) întremează; Care (se) hrănește”; cf. rom. Cluj (loc.); culeșă ”mâncare”; gulaș; colaci (sg. arh.) ”colac”; clisă ”slănină”; latin. colosseus ”colosal”; colossus ”colos”; celsus ”înalt; care se înalță; drept; (fig.) mândru; nobil”; alban. kelysh ”pui”; kullos ”a hrăni”.
Titlul căpeteniei cetei de călușari, stariț, consemnat de Cantemir, vine de asemenea din graiurile dacice, anume din STERISSA, atestat ca nume al tatălui regelui Decebal, tălmăcindu-se prin ”Conducătorul; Ocrotitorul; Apărătorul; Păstrătorul”; cf. rom. stareț; strașnic; strajă; a străjui; streașină; straiț; alban. shterzoj ”a (se) sforța”.
Legătura acestui joc străvechi cu Rusaliile este din denumirea lor, URSO LUS ori URSU LUS ”Joc(uri) Magic(e); Dansatoarele Minunate”; cf. rom. a ursi; a urzi; latin. lusio; lusus. Așa se numiseră în străvechime Menadele, Preotesele Soarelui sau Dansatoarele Sacre. Dar denumirea putea fi înțeleasă și ca UR SOLUS ori UR SULUS ”Jocul Înarmării; Îndemnul la Luptă; Dansul Războinicilor; Întrecerea Voinicilor; Chemarea la Război; Strigăt de Luptă; Cântecul Mesagerilor; Vorbele Trimise”; cf. rom. horă; a hori; a ura; sulă; suliță; silă (arh.) ”putere; forță”; sol ”trimis oficial undeva pentru o misiune; emisar însărcinat să ducă tratative oficiale în numele unei țări sau al unui suveran, în Evul Mediu; vestitor; flăcău trimis de mire în satul sau la casa miresei spre a-i vesti sosirea; delegat; crainic; vătaf; vătășel; vornicel; trimis; mesager; ambasador”; a soli ”a trimite; a comunica”; solie ”trimitere; misiune; mesaj”.De aici se vădește și de ce Călușarii de pe vremea lui Cantemir erau înarmați cu câte o sabie. Actualmente, ei sunt înarmați doar cu bâte.
Din tâlcul de SOLUS/SULUS ”Vestitor; Cântec, Sunet”, Călușarii sunt împodobiți și astăzi cu clopoței la picioare; cf. alban. zile ”sonerie; clopoțel; talangă”.
Cât despre solie, iată ce scrie Herodot în ”Istorii”:”Unii din ei primesc poruncă să țină trei sulițe (cu vârful în sus), iar alții apucând de mâini și de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis, și ridicându-l în sus, îl azvârl în sulițe. Dacă străpuns de sulițe acesta moare, Geții socot că Zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos și, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări fiind încă în viață”.
Cantemir repetă de câteva ori că hora este o roată. De aceea, și termenii COLOSSAE și CALESIOS au ajuns în timp să însemne și roată; cf. rom. a se încolăci; caleașcă; rus. koleso ”roată”. Dar în româna veche, roată însemna și ”unitate militară cu un efectiv egal cu cel al unei companii; cerc; ceată”. Așadar, în Antichitate, Călușarii erau recruți sau oșteni în toată puterea cuvântului. Faptul că, și la Români, dacă se întâlneau două cete, se luptau între ele, întărește această ipoteză: Călușarii din Dacia constituiau un ordin militar și religios, asemănător cu cel al Templierilor de mai târziu. În plus, la înființarea unei cete, Călușarii rosteau un jurământ, obicei păstrat până astăzi atât de ei cât și de militari.
În ce privește roata din tâlcul vechi de la COLOSSAE și CALESIOS, abia acum ni se dezvăluie taina șirurilor de tamburi aflate în cetățile din Munții Orăștiei, despre care unii au presupus că fuseseră temelii de coloane, deși nu s-au găsit în apropiere sfărâmături. Pe acești tamburi rotunzi exersau recruții și militarii, pe aceste roți își demonstrau candidații la solia spre Cer măiestria!
Tot Dimitrie Cantemir scrie despre Călușarii din vremea lui că se îmbrăcau și vorbeau ca femeile. Era un semn că cinsteau și atunci Rusaliile, războinicele sacre. Romanii înșiși, plecați de la Dunăre în Italia, închinau cultului morților sărbătoarea Rosalia, adică ”De (cu) Trandafiri”, căci aceste plante înțeapă precum războinicii.
Cât despre obiceiul de a-și acoperi obrazul cu pânză albă, consemnat de Cantemir, explicația se află în invocarea de trei ori a Zeului Apollon-Zalmoxis înaintea oricărei acțiuni importante: APOLLON APOLLON APOLLON! Această invocație avea și alte tâlcuri, după felul cum era rostită. Astfel, A POLLON A POLLON A POLLON înseamnă și ”Cu Pânză Albă pe Chip”; cf. rom. văl; a (se) înveli; velință; latin. velum ”pânză; văl; draperie”; rom. bălan; rom. fel; latin. filum ”fel; gen”; alban. balle ”frunte”. Ar fi o explicație și pentru denumirea cetățuii Fețele Albe, din imediata apropiere de Sarmizegetusa Regia.
Cu toate acestea, deși unele taine ale Daciei par a se dezvălui, apar mereu altele, așteptând să fie și ele lămurite...
Adrian Bucurescu
