sâmbătă, 16 martie 2019





           Nicolae Tonitza - Fetița pădurarului



      Dimitrie Paciurea - Himera Văzduhului



     Adrian Bucurescu, mai romantic decât de obicei

                                                    Foto: Florin Eșanu

Poem


          de Nichita Stănescu





Spune-mi dacă te-aș prinde într-o zi
și ți-aș săruta talpa piciorului
nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,
de teamă să nu-mi strivești sărutul?



                              Ion Țuculescu - Câmp albastru

Gângăniile




          Mitologie românească

     În graiurile populare ale limbii române, afară de numele lor particular, insectele au mai multe denumiri, printre care: gângănii, gâze, goange, gujulii, părăscuțe, muște. Despre multe specii de insecte există numeroase legende și descântece. Într-o astfel de legendă, se spune că îngerii care nu au vrut să lege hamurile la carul de foc al Sfântului Ilie au fost prefăcuți în caradaște, cărora li se mai zice și rădaște sau răgace.
     Într-o altă legendă, se explică apariția libelulei. Se spune că Sfântul Gheorghe a plecat într-o zi, călare, spre armata diavolilor. Sfântul avea un cal care mânca jăratic și alerga ca vântul și ca gândul. Însă de la un timp a simțit că armăsarul nu doar că nu mai putea înainta, dar că tot dădea înapoi, ca racul. Atunci s-a stârnit mare învălmășeală în rândurile îngerilor, căci începuseră și caii lor a da înapoi și a se nărăvi. Tocmai când Sfântul Gheorghe nu știa ce să mai facă, a auzit un glas divin, care spunea să se dea jos de pe cal, că e fermecat de dracul. ”Apoi, dacă e așa, al dracului să rămâi!”, a spus sfântul înciudat, coborând de pe cal. Iar cum s-a îndepărtat sfântul de acolo, Dumnezeu a prefăcut calul într-o gânganie zburătoare, care zbârnâie când zboară și cu lumini de jar pe aripile ei lucioase și căreia popular i se spune calul-dracului, fiind vorba de...  libelulă.


     Altă legendă spune că atunci când Arhanghelul Mihail i-a oprit pe draci acolo unde se aflau în acea clipă, când a ridicat mâna, un drac a fost prins de toarta carului și pe urmă s-a strecurat printre îngeri, vrând să intre în Rai și să spioneze. Dar Sfântul Petru l-a zărit și i s-a părut că nu e lucru curat cu el, char dacă se dase cu făină pe față și-și roșise buzele, ca să semene cu îngerii. De atunci au rămas roșelele și sulemenelele, adică fardurile, pe pământ. Sân-Petru însă l-a recunoscut, fiindcă pe față nu i-a fost de ajuns și-i rămăsese nasul roșu, iar fața îi era prea galbenă, căci nu se sulemenise bine. Atunci, Sfântul Petru, văzând șiretenia dracului, s-a înfuriat, l-a luat de picior și l-a aruncat de sus, dintr-al nouălea cer, așa de tare, încât, ajungând pe pământ, s-a făcut bucățele. Din sfărâmăturile acelea s-au făcut gângăniile care se văd și acum noaptea pe marginile drumurilor și prin hățișurile pădurilor, luminând ca niște scânteiuțe ce zboară din loc în loc. Aceștia sunt licuricii.


     Frumoasa gărgăriță prevestește căsătoria. Astfel, când o găsesc, băieții și fetele rostesc un cântecel ca acesta:
Gărgăriță-riță,
Încotr-oi zbura,
Acolo-i ursita mea!
     Se spune că în ce parte zboară gărgărița, în acea direcție se află și mirele sau mireasa cui descântă.


     Tot în magie, insectele se iau împotriva migrenelor. Prin Bistrița-Năsăud, dacă are cineva îmbătări de cap, și va lua 99 de părăscuțe, le va pune într-o cârpă nouă și va rosti următorul descântec, îi încetează durerile:
Părăscuță,
Nuță,
Micuță,
De multe ori te-am zărit,
De multe ori te-am pândit,
Dar niciodată nu te-am găsit.
Acum, te-am prins.
Și te-am prins
Și te-am închis
Și te-am încins
Cu 99 de ațe,
Că sunteți 99.
Deci luați,
Alergați
Nouă boale,
99 de boale,
Din cap,
De după cap,
Ca N. să scape
Sănătos
Și voios!
     Împotriva țânțarilor, la Șamșud, județul Sălaj, se descântă astfel:
Ptiu, cal blestemat,
Precum m-ai mușcat
Tu pe mine,
Așa și pre tine
Să te muște furnicile
Și toate gujuliile!


     De purici, la Turceni, județul Gorj, se descântă așa:
Marți în casă,
Purecii afară!
Să-i pui pe o prăjină,
Să-i duc în țară străină.
     Tot de purici, la Țepu, fostul județ Tecuci, se spune următorul descântec:
Pentru că mâni e sărbătoare,
Iacă, v-am adus și eu o floare
Să vă gătesc,
Să vă grijesc,
Pe trup să vă pun pelin,
Și voi, flăcăi, să vă porniți la drum,
Că la pădure e verdeață
Și-i frumusață!
Și de-aicea de mână vă luați,
În pădure să stați,
Că la mine n-aveți s-aveți noroc,
Că eu în toate părțile dau foc,
Și tare mi-e frică că n-aveți
Unde să ședeți!


     În unele basme, după formula ”A fost odată ca niciodată” este pomenit potcovitul...  puricilor. Așa începe și celebrul basm ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, cules de Petre Ispirescu: ”A fost odată ca niciodată (...) de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești”. Ehei, ce vremuri!

                                                                                                                Adrian Bucurescu
     



                  Ștefan Luchian - Albăstrele

Alexiile


          Datini românești



 
     Printre plantele medicinale dacice, menționate de autorii antici, se afla și LAX ”Luciu; Strălucirea; Iluminarea; Ardența; Încălzirea; Înviorarea”; cf. rom. lac; a luci; latin. luceo ”a fi lucitor; a luci; a străluci; a face să strălucească”; lux ”lumină; lumina zilei; zi; plină lumină; ieșire la lumină; salvare; ajutor; podoabă; glorie”. Aproape sigur, această plantă este cea numită în românește scânteiuță (Anagallis arvensis).


     Din LAX au fost moștenite și numele unui sfânt, Alexie, a cărui zi este sărbătorită la 17 Martie, sub denumirile de Alexii, Alexă, Alexă cel Cald, Omul lui Dumnezeu sau Omul cel Cald al lui Dumnezeu.
     Despre Sfântul Alexie se spune că a fost un fecior de împărat, care a renunțat la domnie, s-a făcut schivnic și a trăit în pustietate. El se numește Omul lui Dumnezeu fiindcă Atotputernicul l-a dăruit cu căldură pentru credința lui neclintită și, în al doilea rând, pentru că în ziua lui se dezgheață și se deschide pământul cel arat, precum și pentru ieșirea tuturor fiarelor și gâzelor ce au petrecut peste iarnă în sânul pământului. Oamenii, îndeosebi femeile îl serbează pe Sfântul Alexie pentru că: este Omul lui Dumnezeu, e sfânt, și îi țin sărbătoarea ca să nu le sângereze vitele, să nu le muște șerpii și helgele sau nevăstuicile și să nu le sfârtece dihăniile; să nu-i muște și pe oameni șerpii și să nu-i supere gâzele, care se dezmorțesc și ies în această zi din pământ.


     De Sfântul Alexie, oamenii nu umblă cu acul, cu foarfecele, cu pieptănul, cu sapa, cu coasa, cu fusul, cu funia nu lucrează la cânepă; și, în general, nu pun mâna pe niciun obiect cu formă rotundă și lunguiață. Ce care lucrează în această zi îl supără pe Sfântul Alexie și el le trimite toate gângăniile pe la case. Dacă e cineva mușcat de șarpe sau de altceva, se crede că a lucrat în ziua aceasta.
     Se mai spune că, la Alexii, fiecare gânganie, oricât de mică, după ce se înviorează, trebuie să dea măcar o dată dintr-o labă sau dintr-o aripă. De aceea, oamenilor care nu le dau pace în această zi, nici ele nu le dau pace tot anul. În ziua de Sfântul Alexie, nu e bine nici măcar să te gândești la ele sau să vorbești despre ele ori să le pronunți numele, căci astfel tot anul îți vor ieși înainte și te vor mușca. Dacă totuși e musai să vorbești despre ele, atunci celor de parte bărbătească trebuie să le zici domn, iar celor de parte femeiască să le zici doamnă sau cucoană. Iar dacă este vorba despre broaște, nu li se zice pe nume, ci li se spune iepe. Dacă vreun uituc a rostit cuvântul șarpe, la Alexii, atunci, ca să nu-l muște, trebuie să descânte astfel:
Idiță,
Idiță,
Ține-se de pieliță,
Pielița de carne,
Carnea de os!
Osul dă veninul jos.
Descântecul să fie de folos!
     Iar dacă e șerpoaică, trebuie să se descânte așa:
Iudiță,
Iudiță,
Prinsă de pieliță,
Pielița de carne,
Carnea de os.
Osul dă veninul jos.
Descântecul să fie de folos!
     Rostindu-se acestea, dihăniile nu se mai apropie de cel care le-a spus. Și când e cineva mușcat de șarpe, tot așa trebuie să descânte și să se afume cu putregai de răchită, că apoi îi trece.


     În această zi, se scot și stupii cu albinele, fiindcă și ele sunt tot gâze.
    Tot la Alexii, se zbat și peștii prima oară în apă. De aceea, pescarii trebuie să țină post negru în această zi, ca să aibă noroc la pește. Mulți pescari se duc, din zorii zilei de Alexii, la râu, pârău sau iaz, prind un peștișor și, mâncându-l de viu, rostesc următorul descântec:
Alexie, Omul lui Dumnezeu,
Eu am venit la pârău,
Să prind un pește,
Să-l mănânc
Cum este el din pârău,
Iar tu să te rogi lui Dumnezeu
Totdeauna pentru mine,
Să pot prinde pește bine!


     În ziua de Alexii trebuie să înceapă și broaștele a cânta întâia oară. Dacă broaștele încep a cânta mai înainte de această sărbătoare, se crede că primăvara va fi lungă și rea, că vor mai urma zile reci și viforoase. Iar dacă încep a cânta de Alexii, înseamnă că vor fi zile călduroase, că nu va mai fi mult frig, nu va mai ninge, nici nu va mai îngheța.
     Unii oameni prind în această zi un cărăbuș, îl străpung cu un ac și îl pun într-un par. Dacă nu piere cărăbușul până dimineața, atunci ei cred că anul nu va fi mănos; dacă piere, cred că va fi îmbelșugat.
     În sfârșit, Românii mai au obiceiul ca, la Alexii, să înconjoare casele și pometele și a le afuma, ca să nu se mai apropie de ele gâzele și alte vietăți ce mai ies la iveală în această zi.


                                                                                                              Adrian Bucurescu