Tradiții daco-românești
În Bithynia, regat tracic, este consemnat și muntele ARGANTHOS, denumire de la care, în românește, vine și termenul argint. Tâlcul cuvântului provine din AR GANTHOS ”Care are Valoare; Cel Prețios; Cel Respectat; Cel Impunător; Cu Forță; Cu Greutate”; cf. rom. are; conț ”bucată; halcă; os; teanc de 24 de coli de hârtie”; ghindă; ghiont; a (se) înghionti; latin. centum , alban. qind ”sută”; ital. conto, germ. Konto ”cont; socoteală; samă; raport”; ital. contare ”a conta; a (se) număra; a avea valoare, însemnătate”; latin. argentum ”argint”; arrogans, -ntis ”arogant”; alban. argjend ”argint”; grec. arhontas ”arhonda, titlu de politețe cu care cineva se adresa unui aristrocrat”.
În treacăt fie spus, cum s-a văzut și din mulțimea exemplelor din serialele de pe acest blog, toate cuvintele limbii române de până la curentul latinist, impus de rătăcita Școală Ardeleană, vin din limba tracă. Se vede că autorii sinistrului DEX sunt și ignoranți și rău-voitori.
Argintul are un rol de seamă în mitofolclorul nostru. Astfel, în județul Vâlcea, arginții strânși la nuntă se dădeau în mâna miresei, după ce nașul punea într-o legătură puțină sare și nițel vin peste ei, ca să aibă însurățeii noroc toată viața. Tot în Vâlcea, mama, înainte de a îmbrăca pruncul cu o cămașă sau cu o haină nouă, pentru a-l feri de vrăji și făcături și pentru a fi sănătos, voinic și norocos, petrecea prin haină sau prin cămașă un ban de argint, pe care-l introducea prin guler, pe mâneci și pe platcă. Cei cărora nu le trăiau copiii strângeau de la nouă case ”neprimenite” bani de aur și de argint, din care făceau un cercel, pe care-l agățau în urechea dreaptă a noului-născut, în nădejdea că acesta nu va mai muri.
Chiar și astăzi banii de argint sunt întrebuințați frecvent în obiceiurile de nuntă. Astfel, în Țara Moților, înainte de sosirea mirelui, mireasa se retrage cu prietenele ei într-o odaie, li acestea o ”gogesc”, exprimându-și în cântece părerea de rău pentru despărțirea de ea, de trecerea ei în rândul nevestelor. Apoi nașa intră în încăpere și le dăruiește monede de argint care reprezintă ”răscumpărarea miresei de la prietenele ei”. Înainte de a se urca mireasa în car, tatăl ei ia un pahar, îl înfășoară cu o năframă de mătase, îl umple cu vin și pune în el o monedă de aur sau de argint. În pragul ușii, mireasa închină paharul către mama ei, apoi mama către mireasă și aceasta către mire, care bea vinul iar banul îl păstrează în gură până iese din curte. Mireasa sărută mâna tatălui ei, care o prinde în brațe și o sărută pe obraji, îi dă un ban de aur sau de argint, pe care mireasa îl leagă într-un colț al batistei. După ce tatăl îi vorbește încet la ureche, o petrece la car. Foarte răspândit este și obiceiul de a pune un ban de argint în vasul cu apă cu care se stropesc nuntașii și de a se arunca bani în acest vas.
Cele mai multe descântece românești se sfârșesc cu o formulă prin care descântătoarea urează bolnavului să se vindece, să rămână ”curat,luminat, ca argintul strecurat”. Acestei formule îi corespund variante, cărora li se adaugă încă o comparație, care o întărește pe cea dintâi:
Ca din cer picat!
Ca Maica Domnului din cer!
Ca argintul strecurat,
Cum din cer Maica Precista l-a lăsat!
Ca argintul strecurat,
Ce Dumnezeu l-a lăsat!
În grija Maicei Precistei dat și lăsat!
Ca argintul strecurat,
Ca din ceasul ce l-a născut,
Ca poala Sfintei Mării!
Cum Maica Precista l-a lăsat,
Și nașul său l-a botezat!
Luminat,
Strecurat,
Ca argintul curat,
Ca poala Sfintei Maicei Maria!
Ca Soarele răsărit,
Ca bujorul înflorit!
Ca florile înflorite,
Ca altoile altoite,
Cum este de la Dumnezeu lăsat!
Ca argintul strecurat,
Ca steaua din cer,
Ca roua de pe pământ,
Cum l-a lăsat Domnul Sfânt!
Mai sunt multe astfel de exemple. Sunt și descântece cu formule finale ca acestea:
Ca argintul din poala Maicii Domnului lăsat!
Ca argintul lămurit!
În etnobotanica românească există și două plante legate de prețiosul metal: argințica și argințica-de-pădure sau argințelul-de-pădure, întrebuințate în medicina populară. Despre ultima se crede că este binefăcătoare numai planta ruptă când a fost văzută pentru întâia oară în anul respectiv.
În basmele românești, palatele sunt de multe ori de argint. O pădure de argint apare și în celebrul poem ”Călin (File din poveste)” de Mihai Eminescu:
De treci codrii de aramă, de departe vezi albind
Și-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Adrian Bucurescu
