Românie, Românie, mamă de noroc și Doamnă,
patrie nemuritoare, crâncen leagăn de eroi,
nu e vară, primăvară, nice iarnă, nice toamnă
să nu-ți fulguie albastru dorul tainic peste noi.
De-aș uita vreodată-n viață limpezi râurile tale,
și de-ar fi să uit vreodată ce e doina, ce-i colinda,
fie-mi sfetnic nenorocul, coperișul fără zale,
iară ochilor le fie tulburată-n veci oglinda!
Șerpuiește lin la vale drumul lung de vreme bună,
codru-i verde, apa, clară între paltini și mesteceni.
Tu, cu Mircea au cu Ștefan, cu Mihai culegi sub lună
amintiri cu care, mamă, din pruncie să ne legeni.
Fie veșnic să-ți priiască verbul dulce, ceru-albastru,
grâul galben, iarba verde și-al brândușelor parfumul!
Pe potecile iubirii să ne fii de-a pururi astru
și spre tine, Românie, să ne poarte veșnic drumul!
Adrian Bucurescu,
”Îndrumătorul cultural”, nr. 9, 1977
