marți, 18 octombrie 2016
Scrisoarea soldaților Gheorghe și Manole către Rafira și Nicolae Lazăr din Copuzu
În amintirea fraţilor mamei mele, fulgeraţi pe frontul de Răsărit
De sub ţărână, mamă-ndurerată,
îţi scriem amândoi în astă seară.
În sânge-am înmuiat peniţa, tată,
pecetluind şi dorul nostru-n ceară.
Mai stăm şi noi de vorbă uneori,
căci au şi morţii ceasuri de-ntâlnire,
şi ne-amintim cum am plecat în zori,
cu haine primenite, la oştire.
Trecut-am Nistrul cu izbândă. Însă
cine ştia de-om mai veni în sat?
Cântând prin Rusia o doină ninsă,
tot aşteptam semnalul de asalt...
Săndel o fi acum la casă nouă,
el, cel mai mic, nu prea-şi aduce-aminte.
Dar Anicuţa şi Florica - două
surori frumoase, ne-or mai ţine minte?
Dumitru şi Ion s-or fi-nsurat,
şi noi te pomeneşti c-avem nepoţi.
Binecuvântă-i, Doamne lăudat,
şi dă-le drag de viaţă Tu la toţi!
Măicuţă, tu mai ai broboada-albastră?
Noi nu prea ştim ce mai e-n sat la noi.
Dar Basarabia acum e-a noastră?
Căci pentru ea plecarăm la război.
Tăicuţule, măcar s-a făcut pace?
Cu Stalin ce mai e? S-a potolit?
Că veştile nu prea ajung încoace...
Dar Antonescu-Ardealu-a întregit?
Tu, mamă scumpă, nu fi-ngrijorată,
că roua dimineţii ne-a scăldat
şi ne-a fost giulgiu frunza scuturată
şi-am adormit cu ochii către sat.
Noi sănătate vă dorim şi pace,
şi nu mai plângeţi pe-nserat întruna,
că-n lacrimi morţilor nu prea le place
orbitele să le ascundă Luna.
Nu ne mai plângeţi pe-nserat întruna!
Adrian Bucurescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)