De țara mea drept este mereu să-mi fie dor,
În chiar țărâna țării eu trebuie să mor;
Și drept e-n lumea asta pe prieteni să-i iubesc,
Ci cu grozavă scârbă pe lotri să-i menesc:
Cine-a răpit din țară vreo palmă de pământ
Să n-aibă pace-o clipă măcar nici în mormânt
Și seceta să-i sece urmașii nemilos
Și frigul să-i pătrundă adânc până la os!
Hulit să-i fie neamul pe veci și blestemat
Cui României dalbe din trup i-a sfârtecat!
Crezare niciodată să n-aibă-n viața lor
Și holda să le fie negară și mohor!
Și viermi să li se-aștearnă 'nainte-le pe masă
Și-n ochi să le atârne păianjenii mătasă
Și, de vor vrea la dreapta, pornească-se la stânga,
Și, de vor vrea să umble, să umble de-a nătânga!
Sub tălpi jăratic aspru să le mocnească viu
Și-ntotdeaun-acasă să afle doar pustiu
Și-o sfâșiere-n inimi să le dospească-n veci,
Orbitele de lacrimi să le rămână seci!
Ci, până n-o fi-ntreagă moșia românească,
La Lună ochii galbeni mereu să le sticlească,
Târâș să-și ducă viața hidoasă pe pământ,
Să n-aibă pace-o clipă măcar nici în mormânt!
Adrian Bucurescu
