Unde a fost Argedava

     Totul a pornit de le diletanții care nu au liniște până nu ”descoperă” ceva inedit din istoria Geto-Dacilor, cu speranța că așa vor rămâne în istorie. Așa s-a întâmplat și cu cetatea Argedava, reședința marelui rege Buerebuistas, localizată în actualul sat Popești, lângă orașul Mihăilești, din județul Giurgiu. De ce? Fiindcă pe acolo trece râul Argeș, așa că, după metoda numită de lingviști ”cling-clang”, toponimul ar avea legătură cu hidronimul.
     Pe acești amatori neobosiți nu-i duce mintea că, în Antichitate, Argeșul se numea ORDESSOS, nu ”Argessos”, ca să ducă la o cetate cu numele de ARG(H)EDAVA, cum se pronunța în vechime. Așadar, nu există nicio legătură între Argeș și Argedava, denumirile nefiind sincronice.
     Insistența respectivilor ”cercetători” i-a făcut până și pe istoricii cu pretenții să situeze capitala lui Buerebuistas la Popești, și această pretinsă localizare a intrat și în enciclopedii, inclusiv în Wikipedia! Se știe că ”științificii” români se feresc de subiectele dacice, ca dracul de tămâie, și se vede că atunci când le abordează, dau cu bâta în baltă.
     Iată adevărata istorie a importantei cetăți!
     1. Acum mai bine de cinci milenii, capul împăratului atlant Ion-Orfeus, cel mai mare poet-cântăreț și proroc al acelor vremuri îndepărtate, a fost tăiat și aruncat în valurile râului NAPARIS, care de atunci a devenit Râul Sacru al Geților.

                                    Capul proorocului Ion-Orfeus, aruncat în râul Naparis

     În miturile antice se spunea că, plutind pe valuri, capul împăratului cânta! Cert este că, dus de apa învolburată, capul sfânt a trecut într-un afluent al râului, oprindu-se în Lacul SARATOKOS, astăzi Sărățuica, de unde izvora afluentul. Scos din apă și recunoscut ca fiind al împăratului-profet, ucis de preotesele Soarelui, capul sacru a fost adăpostit și venerat într-un templu de pe malul apei. Astfel, locul a căpătat supranumele de ARGHE DAVA ”Capul (Conducătorul; Domnul) Sfânt”; cf. rom. hârcă ”craniu”; grec. arkhein ”a comanda”; grec. arkhe, latin. archeus ”termen ce exprimă esența tuturor fenomenelor și ființelor; forță vitală; principiu”; latin. erga ”în fața”; divus ”divin; Zeu”. În graiul getic, DAVA însemna și ”templu; palat; conac; sălaș; fortăreață; forță”; cf. rom. Deva - cetate lângă Hunedoara; Dibești - sat de lângă Piscu Crăsanilor, astăzi dezafectat; dobă, tobă; stup; alban. tabje ”cetățuie”; shtepi ”casă; imobil; gospodărie; avere”; tube ”cireadă”. Așadar, ARGHE DAVA se tălmăcea și prin ”Sălașul (Gospodăria) Domnului (Conducătorului)”, denumire potrivită pentru o capitală. Prin extensie, ARGHE DAVA se mai traducea și prin ”Cei din Gospodăria (Ceata; Oastea) Domnului”, iar ARGHEDAVA s-a înțeles și prin ”Vrednicie; Muncitori; Slujbă; Oaste”; cf. rom. argat; herghetău ”hăitaș la vânătoare”; alban. argat ”argat; zilier”.

                                      
                                     Ruinele cetății Helis, prima Argedavă. Vedere aeriană

     Din unele texte de pe tăblițele de plumb de la Sinaia, se înțelege că Buerebuistas s-a născut și a crescut în Cetatea Sacră HELIS, pe teritoriul căreia se afla și templul care adăpostea Capul lui Orfeu. El însuși, având revelații mistice și restabilind Cultul Zalmoxian, a fost considerat Sfânt.
     De la ARGHEDAVA au moștenit două sate din imediata ei apropiere denumirea de Slujitori. Unul a fost numit ulterior Cioara, inclus astăzi în satul Ion Roată, iar celălalt se numește astăzi Grindași.
     2. Cucerind toată Dacia, marele rege Buerebuistas a mutat capitala în centrul țării, unde, spre deosebire de cea din Bărăgan, era mult mai bine apărată. Noua ARGHEDAVA a fost pe locul actualului sat Sâncrăieni, de lângă municipiul Miercurea-Ciuc. Acolo s-au descoperit urme de locuire încă din vremea Culturii Cucuteni. La marginea de Miazăzi a satului, pe terasa malului drept al Oltului, s-au descoperit ruinele unei cetăți dacice din secolele II î.e.n. - I e.n., răstimp în care a domnit și gloriosul rege. Ultimul nivel de locuit datează din secolul XI.
     Prima atestare documentară apare în anul 1332, sub numele de Sanctus Rex, pus de Romani, care se traduce prin ”Sfântul Rege (Stăpânitor; Domn)”, exact ca unul din tâlcurile numelui ARGHE DAVA, cum am văzut mai la deal. Alt sens al toponimului era ”Capul Sfânt”, și este limpede că, odată cu mutarea capitalei, Buerebuistas a luat cu el și cele mai sfinte odoare din cetatea de pe Naparis, între care și capul lui Orfeu.
     Neavând habar de istoria noastră și, ca de obicei, trăgându-și spuza pe turta lor, Ungurii i-au atribuit denumirea de Zent Kiraly ”Sfântul Rege”, cum apare într-un document din 1566, insinuând că ar fi fost vorba de regele lor, Sfântul Ștefan!!! În anul 1614, denumirea localității apare ca Szentkiraly, ca apoi, în 1760, să fie Csik Szent Kiraly ”Ciuc Sfântul Rege”.
     Printre altele, la Sâncrăieni a fost descoperit un superb tezaur geto-dacic, cu vase de argint, dovadă a unei înfloritoare cetăți, Noua Arghedava,                                    

                                                          Tezaurul de la Sâncrăieni

     În tot cursul Evului Mediu, Românii au numit satul Sâncraiu, iar după Reîntregirea României, i s-a dat denumirea oficială de Sâncrăieni, în vigoare și astăzi.
     De la această a doua ARGHEDAVA a rămas denumirea Munților Harghita, de la care și-a luat numele și ținutul. 
     3. După victoria asupra triburilor celtice ale Boilor și Tauriscilor, granița de Apus a Împărăției lui Buerebuistas a atins lacul Constanța, care astăzi se află la granița dintre Germania, Elveția și Austria.

                                                               Imperiul lui Buerebuistas

     Atunci, marele conducător a hotărât să ridice o altă capitală, în noul centru geografic al Imperiului, tocmai în Munții Orăștiei, loc cum nu se poate mai nimerit pentru apărare. Măreața cetate a fost numită SAR MIZEGE TUSA ”Capul Cântărețului (Poetului) Tăiat (Schingiuit)”; cf. rom. sară, seară ”capătul zilei”; pers. ser ”cap”; engl. sir ”titlu de noblețe”; rom. mazac ”grămătic; scriitoraș”; latin. musica ”arta Muzelor; muzica; poezia”; musice ”frumos; minunat”; musicus ”muzical; poetic; al poeziei; literar; științific; muzician; poet”; rom. a teși ”a tăia sau a reteza oblic un lemn, un trunchi; a cutremura; a încrâncena; a înfiora; a înfricoșa; a îngrozi; a înspăimânta; a tremura”; a tuși.
     Că în Munții Orăștiei a fost cea de-a treia ARGHEDAVA o mai demonstrează două localități din ținutul aparținând de Sarmizegetusa, adică din actualul județ Hunedoara: Archia, de la ARGHE ”Cap”, și Clopotiva, de la CLEPI DAVA ”Capul (Conducătorul) Sfânt”, numele atestat al unei cetăți dacice; cf. rom. glavă ”cap; craniu; țeastă”; clop; latin. divus.
     Așadar, chiar dacă și la Popești s-a aflat o mare cetate getică, aceasta va fi avut o altă denumire, dar nu ARGEDAVA!

                                                                                                                 Adrian Bucurescu

Ia românească

                                                              Două tablouri de Henri Matisse

Caloianul

     Tradiția Caloianului s-a păstrat numai în Sudul României, unde este mai multă secetă, și are loc de obicei în a treia zi de Marți sau de Joi de după Paștele ortodox. I se mai spune Scaloian, Iene, Ududoi etc. Este un idol mic, făcut din lut și împodobit.
     Cum aproape toate datinile românești au fost moștenite din cele tracice, așa se întâmplă și cu Caloianul, cea mai veche atestare a ceremoniei fiind o relatare a istoricului roman de origine greacă,  Diodor Sicul:”În Phrygia, întâmplându-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind și pământul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să depărteze de la ei aceste calamități, iar oracolul le răspunse că să înmormânteze trupul lui Attys și să o venereze pe Kybele ca divinitate. Deoarece însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, Phrygienii au făcut imaginea tânărului, pe care apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind și onorurile funebre potrivite cu soarta lui, și acest obicei ei îl țin constant până în zilele noastre”.
     Phrygienii erau un neam trac, emigrat din Sudul Dunării în Asia Mică, unde au întemeiat un regat înfloritor. Povestea cu Attys și Kybele, din mitologia lor, este încă învăluită în mister. Aici interesează doar numele AT TYS ”Prea Sfântul; Cel mai Mare; Cel mai Milostiv; Mărețul Domn”; cf. rom. hat; hăt; duios; latin. Deus, grec. Theos ”Zeu; Dumnezeu; Domnul”; ATTA ”tată”, în dialectele getic și bithyn; rom. adaos; ades; got. atta ”tată”; rus. oteț ”tată, părinte”.
     La Geto-Daci, ATTYS era un supranume al celui mai mare poet și profet din străvechime, ORFEUS, zis și ION, al cărui cap fusese tăiat de preotesele Soarelui și aruncat în valurile râului Naparis, cum i se spunea în Antichitate Ialomiței.

     Ion și Iene provin din get. ION și IANA ”Măreție; Întrecere; Superioritate; Domnie”, de unde voievozii români au moștenit titlul de Ion; cf. rom. uină ”mătușă”; oină; alban. ujane ”întindere; ocean”. Din aceleași cuvinte getice vine și una din denumirile Caloianului, Iene.
     În graiul getic, CA LO IAN însemna ”Domnul de pe Apă”; cf. rom. ca; a (se) la ”a (se) spăla”; rom. călâi(e); franc. cale ”cală; încăpere în fundul unei nave”; houle ”hulă; mișcare ondulatorie a suprafeței mării, după o furtună”; quille ”chilă; element principal de rezistență al osaturii unei nave, așezat pe axa longitudinală a fundului unei nave”; get. ION; rom. uină; alban. uiane. Aceeași denumire mai însemna și ”Cel de peste Apă; Care trece Apa”, astfel explicându-se și supranumele CALOIAN al împăratului vlaho-bulgar Ioniță, care, după ce fusese cneaz în Oltenia, trecuse Dunărea, ca să-i înfrunte pe Bizantini; cf. grec. ghaleona, ital., franc. galion ”galion; navă cu pânze”.

     Împăratul Ioniță Caloian a fost unul dintre cei mai mari eroi ai Românilor.

     Am dat toate aceste amănunte spre a fi mai limpede înțeles obiceiul românesc al Caloianului.
     Idolul numit astfel se bocește, în amintirea jertfei lui Ion-Orfeus:
Caloiene, Iene,
Du-te-n cer și cere
Să deschiză porțile,
Să sloboadă ploile,
Să curgă și gârlele,
Zilele și nopțile,
Ca să crească grânele!

            *
        *     *
Iani, Iani, Caloiani,
Ia cerului torțele
Și deschide porțile
Și pornește ploile!
     Încă din zorii zilei dedicate ceremoniei sacre, fetele de la 5-6 ani în sus se strâng la un loc și se împart, după vârstă, în două sau mai multe cete. Fiecare ceată își alege o conducătoare. Fetele, ajutate și de băieți, fac păpușa de lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici, cârpe colorate și flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou de ou roșu. În unele sate, îl îmbracă în straie țărănești, cu opincuțe și căciuliță.

     Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat ca să plutească pe apă, sau pe o scândură, îl înconjoară cu coji de ouă roșii, păstrate de la Paște, precum și cu fel de fel de flori, între care predomină busuiocul, apoi îi dau drumul pe o apă. Scos din acea apă, este îngropat pe câmp, printre bucate, prin bozii sau mărăcini, pe malul vreunui lac sau râu ori într-alt loc ascuns.

     Înainte de înmormântate, una dintre fete sau un băiat se face preot, alta/altul, dascăl, a treia duce steagul, adică o trestie cu o batistă albă în vârf, înaintea ”popii”, iar una sau două fete sau doi băieți duc sicriul ori scândura cu Caloianul. În urma cortegiului, vin celelalte fete, cu lumânări aprinse, bocind:
Caloiene, Ene,
Caloiene, Ene!
Cum ne curg lacrimile
Să curgă și ploile,
Zilele și nopțile,
Să umple șanțurile,
Să crească legumile
Și toate ierburile!

     Alte fete îi plâng pe frații, surorile și părinții răposați. După înmormântare, Caloianului i se face pomană, timp în care e bocit din nou:
Iene, Scaloiene!
Tinerel te-am îngropat,
De pomană că ți-am dat,
Apă multă și vin mult
Să dea Domnul ca un sfânt,
Apă multă să ne ude,
Să ne facă poame multe!
     A treia zi, după ce l-au înmormântat, adică în a treia Joi de după Paștele ortodox, fetele se adună iarăși, se duc la locul unde a fost înhumat, îl dezgroapă și îl bocesc din nou:
Caloine, Ene,
Mă-ta te căta
Prin pădurea deasă,
Cu inima friptă, arsă,
Prin pădurea rară,
Cu inima friptă, amară!
     Apoi, fetele îl aduc în sat și îl aruncă într-o fântână sau se duc și-i dau drumul sicriului pe un râu sau pe un lac, urând ca anul să fie ploios și plin de belșug. În unele locuri, Caloianul e mai întâi frânt în bucăți și abia după aceea diferitele sfărâmături sun aruncate în fântâni, în bălți ori pe râuri. În cele din urmă, se adună toate fetele la o casă și acolo coc o plăcintă mare, numită ghismană sau ghizman, ori mai multe plăcinte și alte bucate. Flăcăii aduc vin și lăutari, se așează toți la masă și mănâncă și beau din pomana Caloianului. Apoi se prind într-o horă și petrec până seara.

     Prin unele sate, fetele îmbracă un sul cu straie femeiești și umblă cu el pe la casele oamenilor, iar la casa unde se duc, gazda trebuie să ude acel sul cu apă, apoi le dă făină, ouă, unt ș.a. Cu ceea ce adună fac și ele plăcinte și alte bucate, aducând și vin, și aceasta se numește Pomana Caloianului. Iar acelui sul îmbrăcat, i se spune, ca și micului idol de lut, tot Caloian sau Scaloian.

                                                                                                                Adrian Bucurescu