Mitologie română
Un etnonim prețios aduce încă o dovadă asupra vechimii poporului român pe meleagurile pe care le mai locuiește și astăzi. Este vorba de KIMMERI, neam tracic viețuind pe tot țărmul de Nord al Mării Negre. Ei bine, acest neam este atestat încă din secolul XVI î.e.n.! Etnonimul s-a păstrat în română, ceea ce dărâmă încă o teză diabolică, aceea că limba noastră s-ar trage din cea latină!
KIM MERI se tălmăcește prin ”Deasupra Lumii; Deasupra Mulțimii; Cei mai Bunii; Cei mai Slăviți; Cei mai de Sus, Cei mai Grozavi; Cei mai Minunați”; cf. HAEMUS - denumirea tracică a Munților Balcani; COUMI-DAVA - denumirea dacică a fostei cetăți de la Râșnov; rom. coamă; alban. gjemoj ”a tuna”; kam ”a avea; a poseda”; kamje ”avere; avuție”; kem ”tămâie”; rom. mare; a (se) mări; măr; mire; mir; a (se) mira; alban. i mire ”bun”; miro ”mir”; mirro ”smirnă”.
Termenul KIMMERI nu doar că a fost moștenit de română, dar a fost și productiv, ajungând la forme ca a se hămări ”a se sumeți”, cămară, chimir și comoară, toate pornind de la tâlcurile de ”Măreție; Forță; Belșug; Avere”.
Bine mai zicea poetul nostru, Alexe Mateevici: ”Limba noastră-i o comoară”!
Din KIMMERI, greaca și latina au împrumutat, cu sensul de ”Cel mai Grozav”, Khimaira, respectiv Chimaera, monstru cu cap de leu, trup de capră și coadă de balaur, de unde derivă și himeră. cu tâlcurile de ”iluzie; fantasmă; închipuire; fantezie nerealizabilă”.
Românii cred că deasupra comorilor apar flăcări, în nopțile spre sărbătorile cele mari. Cele necurate au fost îngropate de zgârciți, ca nimenea, nici chiar rudele mai apropiate, să nu poată avea parte de ele. Când le îngroapă, ele sunt închinate Diavolului și încredințate pazei lui. Para focului lor este albicioasă ori gălbuie.
Ascunderea comorilor, prin unele locuri, se leagă de vremea nopții, înainte de cântatul cocoșilor, când duhurile rele bântuie pământul, iar după cântatul cocoșilor se ascund. În Bucovina, se spune: ”Dacă comorile ard de cu sară până la miezul nopții, sunt comori răle stăpânite de Necuratul; de arde de la miezul nopții până în zori de ziuă, sunt curate și halal de cel ce le găsește, că are cu ce trăi în ticnă!” La Sălciua, județul Alba, se spune că în pământ sunt bani buni și bani blestemați. Cei buni au fost îngropați de cei zgârciți și bogați, până la miezul nopții, ca să nu-i fure hoții ori dușmanii, iar cine îi găsește îi poate întrebuința. Cei răi au fost aruncați în timp de urgie și ”cine i-a aruncat i-a blestemat: Ai dracului să fiți! Numai eu să scap!”
În Banat, cel care vrea să sape după comori, din locurile unde s-au văzut flăcări pâlpâind deasupra lor, se duce la miezul nopții de Sângeorz în pădure, la un tei, și jupoaie coaja de pe el cu dinții sau cu un cuțit, dar cu mâinile la spate, nefiind iertat să se uite înapoi, căci atunci ”îl ia Naiba”. Cu fășiile de tei, îngrădite pe spini albi înfipți în pământ, înconjoară locul unde sapă, crezând că astfel împiedică duhurile rele să se apropie.
În mitofolclorul românesc, se spune că uriașii adunaseră averi nenumărate, pe care, neștiind ce să facă cu ele, când își simțeau moartea aproape, le îngropau. Și ca nimeni să nu se apropie de ele, după ce le îngropau, făceau tot felul de vrăji deasupra gropii și aruncau blesteme cumplite asupra celor ce ar vrea să le dezgroape. Iar ca să fie și mai convinși că pământul le va păzi, până la Învierea Viitoare, când vor reveni și-și vor comorile în stăpânire, le închinau Diavolului. Astfel erau siguri că au pus un păzitor peste ele, căci Dracul pe ce pune mâna nu mai dă înapoi. Așa încât se mai spune că toate comorile sunt în paza lui, și de aceea, Necuratului i se mai spune și Cel-de-pe-Comoară.
Acela ce află de locul unei comori și sapă ca să o scoată pățește o mulțime de nenorociri din partea Dracului. Mai întâi acesta caută să-l înspăimânte, ieșindu-i înainte sub chipul unei capre sau al unei pisici negre. Și dacă totuși omul nu fuge, ci se apucă de săpat, Dracul sau îl ologește sau îi ia graiul sau îl trimite pe Miază-Noapte, care-l înfricoșează atât de tare încât bietul om moare.
O dată pe an, la o vreme anume, comorile ard, adică peste locul unde sunt ascunse apar niște flăcări roșiatice, dacă în comoară e multă aramă; galbene, dacă e aur; roșu-aprins, dacă sunt rubine; verzi, dacă sunt smaralde. Când se apropie omul, flăcările dispar. Dacă omul este cutezător, poate merge acolo și să pună un semn, ca să știe a doua zi unde să sape.
Comorile se pot scoate numai dacă porți o cruce în sân și dacă stropești locul cu aiasmă, ca să fugă Ucigă-l-Toaca de acolo. Doar cel sortit s-o aibă, doar el poate s-o sape și s-o ia, și numai dacă în timpul dezgropării se ferește să scoată vreo vorbă. Este bine ca, după ce a scos-o, să nu acopere locul, căci altfel orbește.
Comorile ”nu joacă”, nu ard mereu, ci doar la zile mari: în Ajunul Crăciunului, al Anului Nou, în noaptea de Înviere, de Sângeorz ori de Sânziene.
În mitologia românească, se vorbește de Zâna Comorilor. În Munții Apuseni, acesteia i se zice Vâlva Comorilor.
Întru cele de mai la deal, mărturisesc că, în copilăria mea, pe când mă aflam la bunicii mei de la Copuzu, sat aflat la poalele ruinelor Helis, astăzi Piscu Crăsanilor, am văzut cu ochii mei, în mai multe nopți, jucând flăcări pe locul fostei cetăți getice. De altminteri, de când, în perioada interbelică, acolo a săpat marele istoric Vasile Pârvan, s-au răspândit mai multe legende cu comorile regelui Dromihete, cea mai des pomenită fiind despre un car de aur care s-ar afla în apele râului Ialomița!
Cel mai important obiect descoperit de Vasile Pârvan la Helis este un candelabru getic de bronz, aflat astăzi la Muzeul Național de Istorie a României. Superbul candelabru are trei brațe cu câte șase zale, sugerând Numărul 666, sacru la Geto-Daci.
De mai multe ori, de-a lungul anilor, localnicii au descoperit comori la ”Chisc”. Tocmai după o astfel de descoperire, un cap de argint, la sfârșitul veacului al XIX-lea, au început săpăturile arheologice la Piscu Crăsanilor, căruia Vasile Pârvan i-a dedicat cel mai întins capitol în celebra lucrare ”Getica”.
Adrian Bucurescu
