S-a pornit să latre la Lună
cățelul pământului.
Umbre prelungi și spăimoase
tulbură somnul vântului.
De frica trecutului
se înfioară iarba și florile.
Cine sugrumă cântul cocoșilor?
Cine a stins lumânările?
Totuși, prin câlții zorilor
se lămuresc săgeți de lumină
și o mierlă astrală
cântă la noi în grădină.
Nevăzut de iscoade, mă-nchin
la moaștele de cenușă ale Dacilor.
În lanul de orz picură ca mirul
tristețea din purpura macilor.
Adrian Bucurescu
