Mitologie românească
În onomastica strămoșilor noștri antici este atestat și numele masculin nord-pontic SARATOS, ce vine din S-ARATOS ”Care privește; Care țintește; Care vestește; Care prevestește; Care menește; Care înfățișează; Care expune; Care spune”; cf. rom. se; a (se) arăta; erete; latin. oratio ”vorbire; darul vorbirii; cuvântare; mesaj al împăratului; rugăciune”. Din SARATOS limba română a moștenit termenii soartă, a sorti și sorți.
Soarta era o divinitate, numită HE STIA ”Care știe”, pe care, după unele scrieri antice, Însuși Zalmoxis a consultat-o.
Ca și strămoșii, Românii cred că omul nu este stăpân pe faptele lui, ci că îndeplinește voința Cerului. Această voință este scrisă într-o Carte de Taină, în care fiecare om își are scrisa lui. Toată viața, de la naștere până la moarte, îi e scrisă omului de mai înainte și el nu se poate abate de la ”ce i-a fost scris”. ”Ce ți-e scris în frunte ți-e pus” mai spune Românul.
La naștere, apar Ursitoarele, care-i descriu pruncului toată viața, dar nimeni nu are voie să le privească sau să le asculte ursind. Cartea în care sunt scrise toate viețile oamenilor se află într-o chilie de piatră, în Munții Garaleului, de unde izvorăște un râu sfânt. În această chilie este o masă săpată în piatră, acoperită cu un covor minunat, iar pe masă stă Cartea. În chilie nu pot intra decât cei care nu au corp, ci sunt duhuri curate. Însă oamenii, curioși să afle dinainte ce-o să li se întâmple, încearcă pe toate căile să-și afle scrisa.
Multe vrăjitoare pretind că pot descifra de departe destinul oamenilor. Soarta se poate afla în ghioc, în oglindă, în bobi, în ulcică, în palme, în cafea etc. Îndeosebi, fetele și flăcăii sunt tare dornici să-și afle ursita sau ”data” lor. De aceea, fac vrăji ca să cunoască mai devreme pe acela sau pe aceea care îi e sortit să-i fie tovarăș de viață. Un astfel de străvechi ritual este Vergelul, specific sărbătorii de Anul Nou.
Vrăjile, prin care soarta e forțată, par a contrazice așa-zisul ”fatalism” al Românilor. Pentru aflarea sau aducerea cât mai iute a ursitului sau a ursitei există o sumedenie descântece. Iată unul din Bogdana, ținutul Tutova:
Brâu, brâușorul meu,
Să te duci la ursitorul meu!
Unde li-i găsi, cu bici de foc să-l plesnești,
În pământ să-l trântești
Și la mine să-l pornești,
Ca eu să-l visez
Și aievea să-l văz!
Iată și un descântec din Zăvoieni și Nisipi, județul Vâlcea:
Tu, alun,
Să mi-l aduci ca pe un nebun!
Tu, harțar,
Să mi-l aduci ca pe un călișar!
Tu, scaiete,
Să mi-l aduci ca pe un herete!
În dorința de a-și afla mai repede ursitul sau data, fata îngroapă, într-o marți noaptea, șnurul cu care-și leagă părul, la rădăcina unui soc. Goală complet și cu părul despletit, trebuie să ducă un cuțit, o opincă, o bucată de pânză și o monedă sau o bancnotă de un leu. Când pleacă și se întoarce, fata nu trebuie să vorbească cu nimeni și nici să se uite înapoi. Cu partea netăioasă a cuțitului, taie socul și zice:
Bună seara, socule,
Și tu, dracule!
Eu am venit,
Tu să te duci,
Data să-mi aduci,
Că-ți dau opincă de încălțat
Și pânză de-mbrăcat
Și bâtă de-mproptit
Și un ban de desplătit!
Nimeni însă nu era încântat să i se facă farmece. De aceea, unii, simțindu-se ”fermecați”. apelau la descântece de desfăcut de ursită, cum este acesta din Păstrăveni, ținutul Neamț:
Ursitoarea împunge în carne albă,
Eu împung în carne grasă și oase,
Să rămâie N. sănătoasă.
Capra neagră calcă în piatră,
Să dea Dumnezeu lui N. să-i treacă!
Iată un alt descântec, de întoarcere a ursitei, din Comănești, ținutul Bacău:
De-o fi ursită prin broască,
De-o fi ursită prin șerpe,
De-o fi ursită prin ciutură cu nouă pene,
De-o fi ursită prin mesteacăn cu vârful plecat,
De-o fi ursită făcută de femeie cu bărbat,
De-o fi ursită de vădană,
De-o fi ursită de fată mare,
Eu nu fac, și desfac
Junghiurile și săgețile lui N.
Și le trimit în capul ursitei care le face!
Cine și de ce a exagerat și exagerează ”fatalismul” Românilor?
Adrian Bucurescu
