Vârf de lance dacică, avers şi revers

Decebal

Sub un cer senin şi tandru, pe o fermecată culme,
spun că înflorea pe vremuri o cetate-ntr-o grădină
şi-n corolele albastre pui frumoşi de Daci anume
învăţau din leagăn doina ca şi dorul de lumină.

Între brazi crescut-a teafăr, într-un an cât alţii-n nouă,
Decebal, fala oştirii, şi-l aleseră ca rege -
pletele de aur, ochii de azur. Lăut în rouă,
fu ursit să-i fie ţării scut şi spadă după lege.

Şi-a venit în coifuri mândre mare oaste să-mpresoare
brazii noştri şi cetatea Sarmizegetusei sfinte,
şi-au căzut şi de o parte şi de alta, şi sub Soare
fulguia un dor de moarte înspre arcuri dinspre ţinte.

Spun că Decebal în luptă, din mândrie şi de jele,
L-a rugat cu foc în suflet pe Zalmoxis a-l preface
într-un zmeu, într-un balaur, dar Zalmoxis între stele
îl meni s-ajungă înger şi-n lumină să se-mbrace.

Noi ne închinăm şi astăzi, Decebal, măriei tale,
către Sarmizegetusa toţi urcăm treaptă cu treaptă.
Nu perit-au Dacii, încă n-am uitat regala cale,
şi zâmbim în faţa morţii, după datina cea dreaptă.


                                                      Adrian Bucurescu