Mitologie românească
Pentru Români, Raiul este o grădină minunată, cum omul nici nu şi-o poate închipui. Dumnezeu a adunat acolo tot ce e mai frumos în lume. Raiul este atât de întins încât nimeni nu-i poate şti capătul. E situat într-al nouălea cer şi în el se află palatele şi curţile Domnului. Acea grădină cerească e plină de tot felul de pomi, care mai de care mai frumos şi cu fructe mai dulci decât mierea. Prin pomi ciripesc milioane de păsări, una mai frumoasă ca alta, cu pene în toate culorile. Toată grădina e ca un covor de iarbă verde, smălţuită de cele mai frumoase şi mai înmiresmate flori, în mii de culori, printre care strălucesc merele de aur căzute din pom. Sâmburi din aceste mere mai cad uneori şi pe pământ, dar pomii nu răsar decât între oamenii curaţi şi mărinimoşi:
La mijloc de masă -
Un pom d-aurit,
Frumos înflorit.
Din sus despre Raiu
O boare bătea,
Tot în măr lovea:
Merele cădea,
Gazda le strângea,
În sân le băga,
La săraci le da,
Pomană-şi făcea.
Printre pomii din Rai curg pârăiaşe de apă rece ca gheaţa şi limpezi ca lacrima. Malurile acestor ape sunt împodobite cu poiene cu iarbă verde ca smaragdul, printre care strălucesc flori în toate culorile nestematelor. Cum se întâmplă şi cu oamenii, nu toate florile de pe pământ pătrund în Rai, având şi ele de dat seamă:
Frunză verde de năut,
Câte flori sunt pe pământ
Toate merg la jurământ,
Toate jură,
Toate fură;
Numai Floarea Soarelui
Şade-n poarta Raiului
Şi-mi judecă florile,
Florile
Garoafele.
Ce mi-au făcut miroasele?
Ploaia mi le-a udat,
Vântul mi le-a scuturat.
În mijlocul Raiului este un munte de sticlă, pe vârful căruia se află muşchi şi verdeaţă, dar de urcat acolo nu se pot urca decât aceia cărora îngerii le aruncă o scară de aur. Pe amândouă părţile acestei scări sunt lumini ca nişte stele. Sufletele celor buni, precum şi sfinţii, îngerii şi arhanghelii se plimbă pe acolo şi-L preamăresc pe Dumnezeu. Ici-colo sunt întinse mese pe sub pomi ori pe iarbă verde şi toată lumea petrece, dar fără să-şi dea-n petec, cum se mai întâmplă pe pământ.
Fiul lui Dumnezeu trece călare sau umblă cu o trăsură trasă de cai, şi toţi copiii, când Îl văd, fug în calea Lui, căci le dă daruri frumoase ori îi cheamă la joacă. De obicei, Mântuitorul este urmat de cete de îngeri. În altă parte Maica Preacurată cu o mulţime de mame stau de vorbă mai ales despre copiii lor. Împăratul Ceresc stă în palatele Lui, la sfat cu sfinţii şi, din când în când, Se mai uită pe pământ, ca să mai vadă cum merg lucrurile. Uneori, Dumnezeu părăseşte Raiul și coboară spre pământ, într-un decor ceresc, ca în acest colind:
Ia-n ieşiţi voi, mari boieri,
De vedeţi pe Dumnezeu
Cum coboară de frumos,
De frumos,
De cuvios,
Tot pe scări
De lumânări,
C-un veşmânt
Până-n pământ
Şi de larg în jur pământ!
Dar în spate şi în piept
Scrisă-i Luna
Cu lumina
Şi Soarele
Cu razele;
Iar din tămple în umerei
Scrişi sunt doi luceferei,
Iar în jos de mânecele
Scrise-s stele mărunţele.
Adrian Bucurescu
