Черный человек / Omul negru
Prietene, prietenul meu,
Eu sunt foarte-foarte bolnav.
Nici eu nu știu de unde am luat boala asta.
Parcă șuieră vântul jilav
În câmpul pustiu și părăginit.
Poate, ca pe un câmp în Septembrie,
Alcoolul creierul mi l-a copleșit.
Capul meu își mișcă urechile
Precum o pasăre aripile.
El nu mai stă drept, și pică deodată,
A vedea prea mult fiindu-i greu.
Un om negru,
Un om negru,
Un om negru
Se așează pe patul meu,
Un om negru
Nu mă lasă să dorm noaptea toată.
Omul cel negru
O carte mârșavă îmi arată
Și fonfăind deasupra mea,
Ca un călugăr ce la mort a venit,
Citește viața mea deșănțată
Ca a unui bețivan ticăloșit.
Mustrându-mi sufletul grozav de plictisit.
Un om negru,
Un om negru!
”Ascultă, ascultă -
Bălmăjește el către mine, -
În carte sunt gânduri și planuri mari,
Acest om
A trăit în țara
Celor mai dezgustători
Escroci și tâlhari.
În Decembrie, în acea țară,
Neaua e a naibii de curată,
Și viscolul răsucește
Vesele furci de tors.
Acel om a fost un aventurier
Din spița cea mai aleasă
Și cea mai înaltă.
El era elegant
Și cunoscut poet,
Măcar că nu prea înalt,
Totuși forță avea,
Și pe o oarecare femeie
De peste patruzeci de ani,
O numea fetiță ticăloasă
Și iubita lui o mai numea.”
”Fericirea - spunea el -
Este în dibăcia minții și a mâinilor.
Toate sufletele stângace
În nenoroc mereu se înțepenesc.
Nu e nimic
Că multele chinuri
Aduc gesturi calpe
Și descumpănesc.
În furtuni și în viscole,
În slăbiciunile zilnice,
La pierderi grele,
Când tristețea te poartă,
A părea surâzător și deschis
E pe lume cea mai înaltă artă.”
”Omule negru,
Tu să nu-ți bați joc de acestea!
Tu doar nu ești la o slujbă
Unde ca scafandrii muncești!
De ce tocmai mie de viața
Unui poet scandalagiu
Îmi citești și îmi povestești?”
Omul cel negru
Se uită fix la mine
Și în vânătă vomă
Ochii i s-au înecat,
De parcă vrea să îmi spună
Că eu sunt hoț și tâlhar,
Și cu obrăznicie și nerușinat,
Pe cineva am prădat.
***
Prietene, prietenul meu,
Eu sunt foarte-foarte bolnav.
Nici eu nu știu de unde am luat boala asta.
Parcă șuieră vântul jilav
În câmpul pustiu și părăginit.
Poate, ca pe un crâng în Septembrie,
Alcoolul creierul mi l-a copleșit.
Geroasă e noaptea,
Și lină liniște la răscruce.
Singur sunt eu la ferestruică,
Nici oaspeți, nici prieteni nu aștept.
Toate câmpurile s-au acoperit
Cu pulbere moale de var,
Și pomii, ca niște călăreți,
În grădina noastră tresar.
Undeva plânge
O pasăre în noapte cobind.
Călăreții de lemn
Cern lovituri de copite.
Iată, iarăși cel negru e prezent.
Pe fotoliul meu s-a așezat
Săltându-și jobenul
Și aruncându-și surtucul neglijent.
”Ascultă, ascultă! -
Horcăie el, privindu-mă în față,
Foarte de aproape
Și prea aproape aplecat, -
Eu nu am mai văzut niciodată
Printre ticăloși
Un așa nătărău de prisos
Suferind de insomnie neîncetat.
Ah, să presupunem că e o greșeală!
Poate din pricină că acum e Lună.
Ce-i mai trebuie
Și adăpatei ce picotește în baltă?
Poate, cu pulpele groase,
În taină va veni ”ea”
Și tu îi vei citi din lirica ta
Prăpădită și leșinată.
Ah, ce-mi plac poeții!
Amuzant popor.
În privirea lor, mereu mă lovesc
De istoria arhicunoscută
Cum unei buboase studente
Un monstru cu părul lung
Îi vorbește despre Univers, sleit
De pofte sexuale stringente.
Nu știu, nu-mi amintesc,
Într-un sat,
Poate în Kaluga
Sau poate în Riazan,
Într-o familie simplă de țarani,
Cu părul bălai,
Cu ochii albaștri,
Trăia un băietan.
Și iată, a început să se împlinească
Devenind chiar poet,
Măcar că nu prea înalt,
Totuși forță avea,
Și pe o oarecare femeie,
De peste patruzeci de ani,
O numea fetiță ticăloasă
Și iubita lui o mai numea.”
”Omule negru,
Tu ești un musafir blestemat.
Aceste vorbe demult
Despre tine se zvonesc.”
Eu, mânios și întărâtat,
Zburându-mi bastonul,
Drept între ochi îl lovesc.
Luna e moartă,
Albăstresc la ferestruică zorii.
Ah, tu, noapte,
Ce ai mai născocit tu, noapte?
Cu jobenul în cap, stau în casa deșartă.
Nimeni nu e cu mine.
Sunt singur
Și oglinda e spartă.
14 Noiembrie 1925
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
