Pe Bărăgan vântul șuieră ca haiducii.
Volbure dansează în pulbere.
Ialomița, cu nazurile ei,
curge tulbure, tot mai tulbure.
Din schitul stingher ies vălătuci de lumină.
Eu, cu palma streașină, văd în zare
cum strălucește pe colină
satul meu alb de sare.
S-a frânt furtuna, smerită de lumină,
iar Soarele se uită de sus
la grâul mășcat,
până ce, după datină, dă spre apus,
pe când eu, pentru tărâmul natal,
pentru pomenirea numelui meu,
până la întâia capcană
las urme ca de labe de leu.
Adrian Bucurescu
