31 Martie 1933 - 13 Decembrie 1983
Postfață
Aceasta este lucrarea de licență cu care am încheiat Facultatea de Filologie a Universității din București, pe vremea când marele poet mai scria. Am publicat-o exact așa cum am întocmit-o, în pofida unor asperități. Am socotit că e mai cinstit astfel. Am completat doar titlul și am schimbat câteva subtitluri. Desigur, astăzi aș scrie oarecum altfel despre scriitor, cunoscându-i aproape întreaga operă. Nu mai e însă timp. Mesajul unei lucrări mai întinse, aduse la zi, ar fi însă același: Nichita Stănescu e cel mai mare poet român al secolului XX.
Mihai Eminescu a încheiat o epocă românească, iar alți mari poeți - Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Tudor Arghezi - nu sunt decât luminile, ce-i drept foarte intense, ale acelui amurg neasemuit de frumos pe cerul literaturii române.
Vremea în care a scris Nichita Stănescu este tocmai începutul altei ere în istoria lumii, de importanța primenirii din Neolitic. Este vremea când pământenii au trimis primul satelit în spațiu, apoi animale, apoi întâiul om în Cosmos și primii oameni pe Lună. În curând pământenii vor ajunge chiar pe o altă planetă din Sistemul Solar, și, cine știe, și mai departe. Este EVUL ASTRAL.
Opera poetului Nichita Stănescu trece acum printr-un răstimp de umbră. Dar, din când în când, și Soarele e acoperit de nouri.
ADRIAN BUCURESCU
Martie 2000
”Nichita Stănescu în Evul Astral” - pag. 87, Editura Macarie
