Adrian Bucurescu - CONDURII-DOAMNEI. Ulei pe pânză

*

     Mitologie românească

          Muma Pădurii şi Moşul Codrului

     În mitologia românească, Muma Pădurii este o babă extrem de bătrână, cu dinţii de pietre de moară, de lână sau ca secerile. Ea seamănă cu un copac cioturos şi plin de ramuri uscate. Şuviţele de păr îi sunt ca nişte şerpi pe umerii costelivi. E lungă şi cocoşată şi umblă prin păduri jelind, sprijinită într-o cârjă. Locuieşte într-o colibă de lemn, în mijlocul codrilor. Când oboseşte sau o apucă noaptea departe de casă, doarme în scorburi ori se urcă în copacii foarte înalţi. Aşa hidoasă şi înspăimântătoare cum este, are totuşi o groază de copii, făcuţi cu Dracul sau cu Moşul Codrului. Aceşti copii sunt foarte răi şi o supără mereu; de aceea, Muma Pădurii fură somnul copiilor de oameni şi îl aduce copiilor ei, ca să doarmă mult şi să o lase şi pe ea în pace. Ştie absolut toţi copacii din pădurea peste care este stăpână, fiindcă îi îngrijeşte de când sunt mici. Se spune chiar că-i alăptează, dându-le să sugă din sânii ei bătrâni. Îi ceartă, dacă aceştia cresc strâmbi, le pune porecle sau îi blestemă, când o supără, să fie tăiaţi ori trăsniţi. De aceea sunt fulgeraţi tocmai cei mai frumoşi copaci, fiindcă nu s-au smerit faţă de Muma Pădurii.
     Pe oameni, şi mai ales pe copiii lor nu-i suferă, pentru că ei sunt frumoşi, iar ea este îngrozitor de urâtă. Când îi află rătăciţi prin păduri, îi înfricoşează, încât rămân pociţi sau chiar mor de spaimă. Însă oamenii se pot apăra de ea, făcându-şi cruce. Atunci ea se încovrigă într-un copac şi scânceşte. Dacă o întreabă cineva "Doamnă mare, de ce plângi?", ea răspunde: "Mi-e foame, că n-am mâncat de-o săptămână". Şi dacă omul îi dă un codru de pâine, atunci îl lasă în pace şi-şi vede de treabă. Cel mai mult se teme de cei înarmaţi, sau cu câini, mai ales că animalele o simt mai repede decât oamenii, şi încep să urle ca la Lună Nouă. Pe un fiu de împărat, căruia i s-a făcut milă de ea, văzând-o plângând, şi şi-a legat câinii, Muma Pădurii l-a împietrit, şi pe el şi pe câini, numai cu un fir de păr din capul ei.
     Această făptură cumplită nu fură numai somnul, ci şi pe copiii nesupravegheaţi, şi-i mănâncă. Dar, ca să nu se întâmple una ca asta, femeile care trebuie să plece la muncile câmpului le pun de pază mătura, foarfecele, vătraiul sau cleştele, în cruce. Când copiii sunt încă sugari, li se leagă de capătul feşii o monedă de argint, lămâie, sare şi usturoi. Pruncilor cărora li se fură somnul nu mai pot dormi sau plâng în somn şi se zbuciumă în aşternut. Atunci se spune că sunt bolnavi de Muma Pădurii şi se încearcă vindecare lor cu descântece ca acesta:
U! leoaică,
U!, zmeoaică,
U! Muma Pădurii, 
Miaza Nopţii,
Ia-ţi plânsul şi hodină
Şi să dai somnul şi liniştea lui N.,
Să doarmă ca mielul
Şi să se îngraşe ca purcelul!
     Într-un descântec de plânsori, Muma Pădurii este alungată astfel:
Tu, Muma Pădurii,
Tu, colţato, 
Tu, strâmbo, 
Tu, scâlciat-o,
Să fugi
Şi să te duci
În păduri,
În adâncuri,
În smârcuri,
Unde popă nu toacă,
Unde cocoş nu cântă,
Unde câine negru nu latră! (...)
     Muma Pădurii acţionează şi în afara tărâmului pe care îl stăpâneşte, trimiţând şerpii pădurii să sugă mana vacilor, dă ploi cu broaşte sau opreşte ploile să vină asupra unui sat, urcându-se pe o măgură şi oprind norii.
     Faţă de personalitatea Mumei Pădurii, aceea a Moşului Codrului păleşte, fiindcă, deşi este duhul năzdrăvan al pădurilor şi are aceleaşi metehne şi însuşiri ca şi baba lui, este mai prost, şi deci mai uşor de înşelat. I se mai spune şi Păduroiul. Este amintit şi el în descântece, de pildă în cele de plânsul copiilor:
Tu, Muma Pădurii,
Tu, Păduroiule,
Cu vacile veniţi,
Cu vacile vă duceţi!
De la N. să fugiţi!

                                                                             Adrian Bucurescu