Mistere Zalmoxiene
- Frumoasă oiță, În livada verde,
Cornută, plăviță, Cu fântână rece.
Dac-o fi să mor, Apă de-o să beți,
Vorba mea de dor, În gând să m-aveți,
Biată, mi-ascultați: Oile, păscând,
Să nu mă-ngropați Să le-aud plângând,
În locuri străine, Cum plâng și jelesc,
Ci va fi mai bine Eu să vă-ndrăgesc.
Jos, în valea mare, De v-o veni dor,
Eu am să mă scol.
*
* *
- Tu, babană, babana mea, Și acolo o ducea,
De ești năzdrăvană, La valea adâncă,
Tu de unde vii? Ca lupii să-l mănânce.
- Dintre copaci umbroși, Și mama purta,
Muncei întunecoși. În traistă ducea
- Nu știi de fiul meu, Apă-nvietoare,
Ciobanul tău? Buruieni tămăduitoare.
- Ba, mătușă dragă, Și mi-l oblojea
Eu îți spun taina. Și mi-l descânta,
De mi-l învia.
*
* *
- Între copaci umbroși, În traistă avea
Munți întunecoși, Buruieni vindecătoare,
Fiul tău Apă învietoare.
Și copilul meu Și mi-l oblojea
E în valea adâncă, Și mi-l descânta
Pe lângă o stâncă. Și mi-l învia.
Și muma-l purta
- *
* *
Și ea tot pândea, - O, ce somn somnii,
Pe mamă aștepta, Ca-n aripa morții!
Până o vedea, Mama-i zicea:
Pe câmp alergând, - Și acum, mioara mea,
De toți întrebând, Nu zăbovi, îndat'
De fiul ei, ciobănel, Dă-te peste cap
Bun și tinerel. Și te fă iar fată,
Mioara înainte-i ieșea Ca să-i fii mireasă,
Și mormântu-i arăta. Să văd nuntă adevărată,
Cât de lung era, Cum n-a fost niciodată!
Cât îi era statul. Codrul mi se legăna,
Mama oasele aduna Văile pe rând juca,
Și os cu os lipea. Oile se bucura,
Mioara din gură-i sufla Păsărele cânta
Și ciobanul învia. Și Soarele râdea.
*
* *
La mormânt mergea, - Mioară, mioară,
Oasele-i vedea, Suflă tu o dată!
Oaseke strângea. Mioara sufla
Unde le punea, Până-l învia.
Toate se lipea.
*
* *
Cucia-mi venea, Vătafe Ioane!
Măre, mi-aducea El nu-mi răspundea.
De-o călugăriță La mormânt mergea,
Albă la pieliță, Și ea mi-l jelea
Neagră la hăinuță. Și mi-l deștepta.
La târlă-mi trăgea, În brațe că-l lua,
Pe Ion striga: În cucie mi-l punea
- Ioane, Ioane, Și acasă că mi-l ducea.
